A fost odată ca niciodată, peste mări și zări, într-o împărăție de stâncă și de ape, o fetiță frumoasă, bună și cuminte. Părinții ei, un rege chipeș și o prefrumoasă zână a mării, o botezaseră Roua. Fetița trăia într-un palat strălucitor care se înălța mândru pe cea mai semeață stâncă, atât de sus, încât aproape atingea stelele, luna și soarele.

La cea dintâi aniversare, Roua a primit în dar de la mama ei, un minunat sipet de sidef și o cheiță de argint. Sipetul fusese făurit de cei mai iscusiți meșteri bijutieri din regat, din cea mai mare și mai prețioasă scoică văzută vreodată. Dăruindu-i-l, mama i-a spus:

- Acest dar îți va deveni cu timpul cel mai bun prieten,scumpa mea! Vei pune în el toate lucrurile tale de preț, toate visele, bucuriile, speranțele, zâmbetele, dar și lacrimile. El va crește odată cu tine, însă ai mare grijă, să nu-l pierzi și să nu-l deschizi în fața oricui! Când l-a primit, Roua nu i-a înțeles rostul. Doar a surâs și a încercat să-l mângâie. Pe măsură ce creștea, a început să-l iubească și să-l umple cu ceea ce-i era mai drag. Și sipetul de sidef o iubea, o asculta și se deschidea sau se închidea ca prin minune, după pofta inimii fetiței, pe care o considera stăpâna, dar și prietena lui.

Între timp, Roua devenea cu fiece zi tot mai frumoasă, mai ascultătoare și mai pricepută. Cânta la pian, adora siropul de trandafiri, șerbetul de zmeură, dulceața de nuci, își alegea singură rochițele, iar dacă niciuna nu-i era pe plac, își croia pe dată ceea ce dorea, își broda gulerașele, croșeta dantele de o finețe rară, spunea poezii ca nimeni alta și era nespus de iubită de toți cei din jur. De părinți, de doică, de supuși, de nori, de valurile înspumate, de păsările cerului și de vântul care îi strângea din depărtări toată mireasmalanurilor de levănțică pe care o putea cuprinde. Toți îi erau prieteni șiadmiratori. Cu toate acestea, Roua era pe zi ce trece mai tristă. În preajma ei nu exista niciun copil căci, cu mulți ani în urmă, asupra împărăției se abătuse un blestem cumplit, aruncat de o temută vrăjitoare ce fusese alungată cândva din regat. Nimeni nu mai auzise de atunci gânguritul vreunui prunc și nimeni nu reușise să afle vreo cale de a risipi puternica vrajă. Pe zi ce trecea, regatul își pierdea din strălucire, iar Roua devenea tot mai palidă și mai mâhnită.

Într-o bună zi, hotărî să caute chiar ea o dezlegare pentru aprigul blestem. Își luă sipetul de sidef și urcă în cel mai înalt turn al palatului, pentru a vorbi cu Soarele. Așeză sipetul în fereastră, iar acestase deschise pentru a primi sfatul mult așteptat:

-  Mărite Soare, tu ești stăpânul luminii și al vieții! Cum pot face să ridic vraja și să fac împărăția să renască ?

-  Draga mea prințesă, tot ce trebuie să faci este să...!

Dar nu mai apucă să audă spusele  Soarelui, căci vrăjitoarea prefăcută într-un vultur uriaș veni în zbor și înșfăcă sipetul. Roua încercă să-l cuprindă cu amândouă brațele, dar puterile o lăsară și alunecă în gol, spre valuri, ieșind din poveste odată cu dragul ei sipet de sidef, cu regatul blestemat cu tot, fără ca cineva să mai știe de atunci ceva despre toatea cestea...

În zilele noastre, într-un oraș mohorât și murdar, trăiește într-o casă foarte veche, o fetiță frumoasă, cuminte și bună. Este diferită de toate fetițele pe care le poți întâlni înjur. Cântă la pian, savurează dulceața de nuci, șerbetul de zmeură și siropul de trandafir. Nu-i plac acadelele, nu poartă pantaloni sau rochițe cu sclipici, nu-i cere mamei să-i dea unghiile cu ojă, nu scoate limba, nu-și roade unghiile, nu se tăvălește pe jos atunci când i se refuză ceva. Mănâncă fructe cu plăcere, merge la grădiniță, cântă și recită minunat, își ajută părinții și bunicii, își strânge singură jucăriile, își croiește și  brodează singură rochițele și gulerașele, nu spune niciodată „Nu vreau!”. Bunicii, părinții, educatoarele, vecinii o adoră însă, o dau mereu de exemplu și se întreabă de unde vine, pentru că, trebuie să vă spun..., că această fetiță nu prea pare din partea locului. Parcă ar veni din altă lume. Bineînțeles, copiii nu o plac și se-nțelege lesne de ce. Și din care pricină nu are prieteni.

Într-o bună zi – era chiar ziua ei de naștere -  fetița urcă în podul casei, să-i aducă bunicii un coșuleț cu nuci pentru tort și o legăturăde levănțică pentru dantelele pe care tocmai le croșetaseră împreună. Așezase deja nucile în coș și era cât pe ce să uite de mănunchiul de levănțică. Își aminti însă la timp, dar căutându-l cu privirea, îl zări undeva sus, agățat de capătul unei grinzi dinspre fereastră. Trase din răsputeri de un cufăr vechi, înnegrit de vreme și plin de praf, pe care se urcă abia răsuflând, dar când să apuce buchețelul parfumat, alunecă și..., pe dată, bătrânul pod fu năpădit de o lumină orbitoare, atât de puternică încât întreg orașul în care trăia fetița deveni sclipitor de curat și plin de viață.

În locul bătrânului cufăr, în fața ochilor ei se afla o minunăție de sipet din sidef, care se deschidea încet, din care răzbăteau glasul valurilor ce se lovesc de stînci, al pescărușilor neobosiți, o mireasmă învăluitoare de levănțică, sărutarea fierbinte a unei raze de soare ce sorbi pe loc lacrimile fetiței. Fetiței nu-i venea să creadă. Abia se dezmetici, când auzi de afară, din curte, glasuri vesele și prietenoase:

- Roua, ce faci? Coboară sau urcăm noi! La mulți ani, Roua!

Auzi apoi și glasul bunicii... Hai, draga mea, te așteaptă o mulțime de prietene! Vino să-ți primești cum se cuvine musafirii!

Și sipetul de sidef îi șopti:   

- La mulți ani, vechea și scumpa mea stăpână și prietenă!...