Povesti din sipet

De multa vreme nu le-am mai ales. De prea multa vreme nu mi-au mai atras atentia, printre atatea culori si miresme. Parca stiau ca va veni sfarsitul acesta de martie, in care le voi lua si le voi numara, una cate una, asa cum nu fac niciodata, cu sutele de flori din care fac buchete care bucura. Si care emotioneaza. Ieri era obligatoriu sa nu fie niciuna in plus sau in minus. Intr-o duminica aparent obisnuita, in care ploaia a inceput sa cada, rece si dusmanoasa, exact cand te pregateai sa pleci, am simtit frigul si umezeala pana la prasele. „Trecatorule, eu, care sunt aici, am fost ca tine. Tu, care esti acolo, vei fi ca mine.”

Imi amintesc cu mare nostalgie momentele artistice puse in scena in copilarie de mine si de sora mea si indarjirea cu care „lucram” sa ne facem costume perfecte. Mai intai apelam la dulapul plin de „comori” al bunicii, unde se odihneau, meticulos aranjate, impanate cu saculeti de levantica si sapunuri parfumate (pe alocuri si putina naftalina ori buchete de pelin uscat) diverse materiale (de foarte buna calitate si nu doar, caci nu era simpla achizitia tesaturilor in acele vremuri). Sigur, daca eram prinse asupra faptului, situatia nu era prea confortabila. Cum căpătaserăm însă abilitatea de a atinge coarda sensibila, ni se ingaduia totusi sa ne jucam cu un anume material bordo (pe care il regaseam la toate plapumile din casa :)), pe care il gaseam alunecos, rece si, cel mai important, satisfacator de…mult.

Acum un an si jumatate, cand am gandit prima rochita de printesa Sipet de sidef (Printesa de smarald a fost cea dintai), nici prin cap nu mi-a trecut ca va fi altfel si ca hainutele noastre vor fi considerate altceva decat niste rochite de joaca. Asa le-am si numit,”rochite de joaca sau dor de culoare”. Pentru ca imi doream sa acopar o paleta ampla de culori. Si pentru ca, evident, pentru fetitele mele in primul rand, trebuia sa inventez rochite care sa semene (coloristic) cu vreo printesa in voga. Am cedat adesea insistentelor celor mici si am cumparat de pe orinde ajungeam in vacante, celebrele rochite „identice” cu ale personajelor splendide.

Copiii nostri pierd ore importante din viata lor uitandu-se la desene animate, in conditiile in care, multe dintre personaje sunt mai infricosatoare decat orice intamplare dramatica din viata reala. Mai cumplite decat orice imagine si-ar putea face micutii despre moarte, daca li s-ar explica ce inseamna ea. Deschis si firesc. Discutiile despre moartea cuiva apropiat sunt ocolite cu gratie, sunt subiecte tabu, ca si cum copilul ar trebui sa inteleaga, ca de pe pamant dispari pur si simplu, la un moment dat. Si gata. Undeva, raman suspendate in aer povestile unor vieti al caror final nu poate fi explicat. Pamant, sicriu, cruce, cimitir, sunt cuvinte care lipsesc din vocabularul generatiilor tinere.

N-as putea numi o rochita, altfel decat ma inspira. Dimineata cu soare, dincolo de faptul ca ma duce cu gandul la liniste, tihna si pace, este acea parte a zilei, in care mi-as dori sa se opreasca timpul in loc si sa lase neatinse imbratisarile si suvitele ciufulite ale celor mici, care navalesc fara preaviz in patul parintilor, cu ochisorii lipiti inca de somn, pijamalutele in dezordine si visele abia terminate, gata de povestit in gura mare. Ca sa se intrebe apoi, ce insemnatate or avea? Dimineata cu soare anunta o zi frumoasa…de obicei. Cea de duminica, cu atat mai mult. O zi calda, in care nu incape altceva decat lumina, liniste, fericire si iubire.

Alessia este o fetita adorabila, care s-a apropiat de Sipet de sidef in ianuarie 2016, cand, in sfarsit, visul de a deveni printesa de ziua ei, a devenit realitate. Si-a numit rochita Violeta si a „rupt” multe inimi, din postura de printesa. Inclusiv pe a noastra. Micuta prietena cu ochisorii albastri este sensibila si delicata si adora sa fie rasfatata de cei dragi. Si cam e. La randul ei, iubeste si rasfata pisicile, animalele ei preferate. Ii plac si caii, dar e prea mica sa se apropie prea tare de ei si mai asteapta sa treaca timpul si sa prinda curaj. Pentru ca se simte grozav imbracata cu rochitele de la Sipet de sidef, de cand ne-a descoperit, la fiecare serbare straluceste cu o noua rochita de joaca. La una dintre ele, si-a dorit sa se imbrace cu o rochita galbena si frumoasa…de zambila. Frumoasa a fost, doar ca verdele a lipsit cu desavarsire.

E deja 7.25. Marti, 13 (lucruri de facut pana la ora 12). Anna este deja in patul nostru, adusa de tati, respectand ritualul de dimineata. Isi bea sucul de portocale, apoi devine din nou una cu perna. O iau in brate si ma bucur de caldura si de parfumul ei, fericita ca ma mai pot amagi cu inca 5 minute de somn. Cele mai pretioase! Speram ca voi putea sa reiau ultimul vis. Cred ca era despre vacanta si purtam haine de vara, nici nu mi-am dat seama cum l-am pierdut, incercand sa ma agat de fiecare secunda petrecuta langa puiul adormit. Ma ridic fara chef si rostesc o parola care nu da gres, amintindu-i Annei ca ar fi bine sa nu intarzie (iar!) la scoala! Daca e stresata de ceva, asta e!

Rochita ta. Pe care poti sa pictezi vise si povesti, chipuri, flori, cai cu aripi si unicorn, fructe sau tabla inmultirii. Poti chiar sa inventezi figuri noi, cum e „alicornul” Annei, cel care are un corn intors, cu proprietati magice stiute doar de ea, sa-i aplici nasturi sau scoici culese din valuri. Da, poti sa te joci si cu numele tau, in fel si chip, punandu-i petale sau palariute haioase. E cea mai simpla rochita, pentru ca nu e nevoie de nimic mai mult, ca sa arati si sa te simti in largul tau, vara, pe strada, la joaca, la mare, la munte sau in tabara, pe trotineta sau pe bicicleta. Noi am ales la Sipet de sidef, ca de obicei (cand nu este vorba despre rochitele de printesa), o tesatura naturala (panza topita 100% romaneasca, cum altfel?!) si un strop de dantela din bumbac

Sofia s-a nascut acum 7 ani si-un pic si de atunci, continua sa-si puna amprenta pe sufletele celor care o cunosc si iubesc. La randul ei, are foarte multa iubire de oferit. Este extrem de vesela si foarte inteleapta pentru o fetita de varsta ei, cu care, in mod cert Dumnezeu a inzestrat-o. Pentru ca Sophia are o relatie speciala cu El, il considera cel mai bun prieten, i se destainuie, ii povesteste intamplarile pe care le traieste zi de zi, ii impartaseste bucuriile dar ii si cere ajutorul, atunci cand simte ca are nevoie. Chiar daca abia a inceput vacanta de dupa primul ei an de scoala, deja ii este dor de doamna invatatoare si de colegii ei, cu care se intelege de minune. Pentru ca nici n-ar putea altfel, la cat de prietenoasa si „lipicioasa” este.

Când eram mică, iar pantofiorii erau atat de greu de găsit (și greu "încercați", imediat ce erau încălțați de piciorușele noastre aflate intr-o continuă fugă), exista în satul nostru un meseriaș grozav, nenea Acatrinei, fără de care nu ne puteam imagina ieșirea din anumite situații limită. Pot lesne să mă întorc în timp și să mă văd urcând dealul (în viteză) către casa dumnealui, cu punga plină de pantofiorii (ori de pantofii si saboții trăncănitori ai mamei) care aveau nevoie de vreun "tratament" special, înaintea plecării în vreo tabără sau în vederea începerii anului școlar. Pare ciudat pentru cei mai tineri, dar noi schimbam flecuri, catarame, vopseam pielea, pe alocuri, pentru că era o aventură să găsești pantofi.