Povesti din sipet

Dimineata in care aflam ca a nins pentru prima data, era singura din an, in care saream din pat fara rugaminti suplimentare. Si prima dintr-un lung sir, in care, mi se parea timp pierdut, cel petrecut la scoala, cand derdelusul era atat de aproape. Dealtfel, in recreatia mare (da, ne permiteam una mai mare de 5 minute), dadeam o raita sa masuram zapada, grosimea ghetii si potentialele locuri in care am putea construi cazemate. Ne intorceam in clasa plini de zapada si, cum singura sursa de caldura era soba imensa de teracota, ne strangeam in jurul ei, inghetati si imbujorati, ingramadind in nisa dintre ea si perete, manusi, fulare si caciuli ude, in speranta ca se vor zvanta macar pana la urmatoarea pauza. Si daca nu se-ntampla, cui ii pasa?

Apelul vostru a fost primul, dupa rasaritul soarelui, ca in fiecare zi de 22 mai (si nu doar, ca nu mai sunt doar eu!) dar o pregateam pe Anna pentru scoala, deci n-am raspuns. Apoi, au inceput sa ma felicite prietenii. Ca de obicei, am amanat sa va sun, asa cum fac mereu, parca stiind ca intelegeti, ca iertati, ca aveti rabdare, ca veti raspunde grabnic, atunci cand imi voi face timp. Pentru ca va stiu acolo. Pentru ca va cred vesnici. Si nu sunteti, incep sa simt asta, varsta mea are de doi ani…un alt prefix. Dar toate urarile pe care le-am primit de ziua mea, toata gandurile, vi se datoreaza, in cea mai mare masura. Sunt ceea ce sunt, pentru ca voi m-ati ajutat sa devin astfel.

Masa de Craciun sau oricare alta, din familia noastra, la ceas de sarbatoare, cu multi prieteni in jurul ei si plina de bunatati, nu putea arata oricum. Bunica ridica dintr-o spranceana si se uita intr-un fel anume, daca se zarea vreun pic din piciorul mesei sau prea mult. Asta insemna ca persoana imputernicita sa despacheteze si sa intinda fata de masa (in rarele momente in care nu le putea face ea pe toate!), nu a acordat suficienta atentie alegerii ei (sau nu a auzit comanda, „cea cu dantela pe mijoc”, „cea de la tanti Nelli”, „cea de la nunta de argint” etc). Pentru ca exista acolo, in dulapul in care mirosea intr-un fel anume, un inventar doar de ea stiut. Pentru majoritatea evenimentelor (intime), ce-i drept, doar fata de masa de douasprezece persoane se califica. Sau doua identice.

Sedeam pe scaunul de lemn din sufrageria racoroasa, fericita ca ma aflu iar in postura de musafir. Nu ajungeam cu talpile pe podea, deci imi balanganeam picioarele pline de vanatai si zgarieturi, in timp ce asteptam „tratatia”, incercand sa-mi aranjez pernuta crosetata de sub fund, ca sa nu-mi inghete (pentru ca in camerele de la tara si in cele mai calduroase veri era racoare). Ba aveam si timp sa-mi rup coaja din genunchiul julit cu cateva zile in urma, ca sa indulcesc asteptarea. Si sa „evaluez” buzunarul plin cu pietre al salopetei cu bretele, care abia mai facea fata greutatii. Mereu ma simteam minunat in casa doamnei G.

Imi amintesc de toate toamnele traite (incepand de pe la 4 ani) si, daca inchid ochii, pot sa retraiesc momente si stari, pot sa simt mirosuri dragi asociate acestui anotimp. Pot sa aud fosnetul frunzelor ruginii pe care le imprastiam in fuga spre scoala, al baltoacelor prin care tropaiam cand stiam ca am iesit din vizorul bunicii, imi amintesc exact mirosul care staruia in bucatarie, un amestec de hrean, marar uscat, gogonele, crengi de visin, frunze de telina, zacusca delicioasa care fierbea la foc mic. Aproape ca pot sa vad tavile cu borcane aliniate corect, asteptand sa fie umplute cu delicatese, patratelele de celofan taiate cu grija de bunica, farfuria cu desen sters si margine usor ciobita pe care se odihnea lingura de lemn cu care bunica amesteca zacusca (intr-un singur sens!)

M-au coplesit sotul meu si fetele, fiecare in felul lui adorabil. Si unic. S-a lucrat ore-n in sir la mesaje, in camera alba de la mansarda si s-a susotit indelung. Primii au fost Viorica si bujorii ei, mama (care mi-a transmis si urarile primite de ea pentru mine!), sora mea si dragii ei, tata, Imelda mea atenta la toate, Rox cea zapacita (cu tot cu singurul presedinte fain pe care-l cunosc!). Adriana mea draga, Ralu, Aura, Miha si Cata, echipa mea. Draga mea invatatoare, ca in fiecare an, familia minunata a dirigului meu din liceu, profesorii mei, unii personal, altii, prin copiii lor (cu care-s „conectata” inca). Prietenele din copilarie, alaturi de care am facut toate traznaile posibile (pentru care fetele ma invidiaza!), colegele din generala, din liceu si din facultate.

Ne este dat sa cunoastem multe persoane intr-o viata. Si prea putini oameni. Prea ocupati cu probleme, preocupati de propria persoana, extrem de atenti sa salvam aparente, sa ne construim CV-uri, sa fim prezenti la evenimente cu staif, sa avem mii de like-uri si sa fim tag-uiti, sa ne imbracam intr-un fel si sa ne facem poze naucitoare, sa ne dam check-in in locatii de 5 stele, unde ne intalnim cu amicii la spa, pranz sau cina, sa fugim de la serviciu dupa copii, sa-i luam de la after school, sa-i ducem la balet, germana, pictura , origami, sa mergem la sala si sa ne numaram zilnic caloriile sau, dimpotriva, sa picam intr-o crunta si intunecata blazare, fara sa mai vedem vreo luminita la capatul tunelului, uitam de lucrurile cu adevarat importante.

S-a-ntamplat intr-o zi obisnuita, in care o noua rochita in culori adorabile, astepta sa poarte-un nume. Si cum Sipet de sidef e o poveste, asteptam cu sufletul la gura, privind rochita odihnindu-se cuminte pe umeras, sa aflam continuarea acestei noi pagini. Pentru ca trebuia sa dam sfoara-n tara ca a aparut, am chemat-o pe una dintre micile noastre muze, sa o insufleteasca si…sa ne inspire. Dar pentru ca absolut toate se intampla firesc la noi si pentru ca nu vrem sa ne incadram in niciun tipar, totu-i o joaca. Inclusiv sedintele foto, in care nimic nu este regizat. Iar cand este vorba despre rochitele pentru joaca de-a printesele, accesoriile sunt nenumarate. Sau deloc. Pentru ca o fetita are nevoie doar de imaginatie si de libertate, sa deseneze povesti. Desculta, isi iubeste condurii. Cu doua codite, e mandra de tiara ei.

Fiecare poveste incepe cu „A fost odata…”. In cazul nostru, povestile fiecarei zile incep cu un apel telefonic. Cu o voce. Sau cu cateva cuvinte, mereu altele, ordonate in mesaje calde si prietenoase. Unele fetite stiu exact, ce rochita lipseste din tabloul pe care si-l imagineaza. Flavia este una dintre ele. Aflandu-i varsta, mi-am imaginat-o inca dinainte de a o vedea, delicata, senina si cu par de soare. Pentru ca am gandit aceasta combinatie de culori pentru un anumit profil de fetita si, cu mici exceptii, la fel adorabile, destinatarele Fetitei cu Perla sunt cele din gandurile mele. Am primit intr-o seara 3 fotografii. Si mesajul pentru concurs. Inainte sa citesc mesajul, mi-au dat lacrimile vazand fotografiile copilei pe care mi-o imaginasem, minunat realizate. „La granita dintre copilarie si adolescenta se afla rochita din Sipet de sidef.

2016. Thea a implinit 10 ani. Noi suntem ceva mai intelepti si impreuna am aniversat 11. Anna, spre finalul lui, a trecut intr-o noua etapa, dupa implinirea celor 7 ani…de-acasa. 3 ani de Sipet de sidef. Un an in care fetele au crescut frumos si armonios, nu au avut nevoie de medicamente prea multe, cu exceptia siropelelor diverse (din cand in cand) si a apei de mare, iar adultii din jurul lor, noi si bunicii, scartaind pe alocuri, am facut fata multiplelor provocari. Un an in care am revazut prieteni vechi si am cunoscut oameni frumosi. Si in care am ales sa fim un pic mai selectivi, in alegerea celor cu care merita sa-ti petreci timpul liber (atat de pretios) si nu doar.