Monthly Archives: Octombrie 2018

Draga Anna, Astazi este ziua ta. Nu a inceput inca sa ninga, asta a fost doar in 2009, atunci cand ai ales sa vii pe lume. Am avut atunci cea mai alba iarna. Si cele mai albe 30 de nopti. Doar 30, in care iti facea o placere teribila sa stam de vorba, imediat ce tati, surioara ta si toti vecinii din cartier adormeau. 30 de nopti in care, tu, ingramadita in paturica roz si pufoasa si eu, imbracata cu ce apucam sa pun pe mine, stateam in fata ferestrei larg deschise, lasand fulgii care cadeau frenetic, sa ne inghete obrajii. Ma gandeam ca aerul rece si tare iti va face o pofta nebuna de somn si ca vei adormi inainte de ora 9 , ca sa pot macar, sa o pregatesc pentru gradinita pe Thea. Tu insa, micuta, calda si imbujorata, priveai fulgii de la felinare cu nesat. Nu clipeai nici cand ti se topeau pe gene. Deschideai gurita sa-i gusti si gangureai in surdina.

Nu stiu care dintre noi or fi mai puternici ori mai castigati? Cei care pleaca sau cei care raman?! Cei care pleaca dupa o iubire sau pentru cariera visurilor lor, optimisti si cu inima plina, avand deja o viata frumos conturata sau cei care aleg sa fuga de o dezamagire si sa alerge cat mai departe, trecand granita cu lacrimi in ochi si cu inima zdrentuita, evitand sa mai priveasca inapoi?! Ori poate noi, tot mai putini ramasi in tara cu un contur atat de frumos? Ce stiu este ca nu e usor nicaieri. Si, cu atat mai dureros, nu-i usor sa ne fie…tot mai greu,…acasa. Desi AM INVATAT, STIM si PUTEM, desi AVEM un rost pe-aici si AM MUNCIT CINSTIT pentru tot ceea ce avem, desi LUPTAM ZI DE ZI si TRAIM CORECT, desi NU FURAM, NU MINTIM si NU INSELAM, desi AJUTAM, CLADIM si EDUCAM

Parvenitii sunt o specie (din pacate) prea des intalnita, despre care ofera explicatii si DEX-ul. Sunt lesne de recunoscut, dupa vorba, dupa haine. Ei stiu totul despre toate, cu toate ca au terminat cu greu o scoala. Dau diagnostice mai usor decat orice doctor, stiu mai multe despre educatie decat orice dascal, sunt mai ocupati decat oricine, isi incep ziua la vreun „salon”, apoi, dupa un masaj relaxant, iau pranzul la restaurant, unele seri si le incheie la opera ori la teatru si „se catara” cu perseverenta spre medii inalte. Nu conteaza ce distrug in drumul lor. Parvenitii sunt „melomani” pana in maduva oaselor! Nu rateaza niciun concert, cunosc intreaga agenda concertistica a anului in curs si au grija sa-si achizitioneze bilete la Festivalul Enescu.

De multa vreme nu le-am mai ales. De prea multa vreme nu mi-au mai atras atentia, printre atatea culori si miresme. Parca stiau ca va veni sfarsitul acesta de martie, in care le voi lua si le voi numara, una cate una, asa cum nu fac niciodata, cu sutele de flori din care fac buchete care bucura. Si care emotioneaza. Ieri era obligatoriu sa nu fie niciuna in plus sau in minus. Intr-o duminica aparent obisnuita, in care ploaia a inceput sa cada, rece si dusmanoasa, exact cand te pregateai sa pleci, am simtit frigul si umezeala pana la prasele. „Trecatorule, eu, care sunt aici, am fost ca tine. Tu, care esti acolo, vei fi ca mine.”

Imi amintesc cu mare nostalgie momentele artistice puse in scena in copilarie de mine si de sora mea si indarjirea cu care „lucram” sa ne facem costume perfecte. Mai intai apelam la dulapul plin de „comori” al bunicii, unde se odihneau, meticulos aranjate, impanate cu saculeti de levantica si sapunuri parfumate (pe alocuri si putina naftalina ori buchete de pelin uscat) diverse materiale (de foarte buna calitate si nu doar, caci nu era simpla achizitia tesaturilor in acele vremuri). Sigur, daca eram prinse asupra faptului, situatia nu era prea confortabila. Cum căpătaserăm însă abilitatea de a atinge coarda sensibila, ni se ingaduia totusi sa ne jucam cu un anume material bordo (pe care il regaseam la toate plapumile din casa :)), pe care il gaseam alunecos, rece si, cel mai important, satisfacator de…mult.

Acum un an si jumatate, cand am gandit prima rochita de printesa Sipet de sidef (Printesa de smarald a fost cea dintai), nici prin cap nu mi-a trecut ca va fi altfel si ca hainutele noastre vor fi considerate altceva decat niste rochite de joaca. Asa le-am si numit,”rochite de joaca sau dor de culoare”. Pentru ca imi doream sa acopar o paleta ampla de culori. Si pentru ca, evident, pentru fetitele mele in primul rand, trebuia sa inventez rochite care sa semene (coloristic) cu vreo printesa in voga. Am cedat adesea insistentelor celor mici si am cumparat de pe orinde ajungeam in vacante, celebrele rochite „identice” cu ale personajelor splendide.

Copiii nostri pierd ore importante din viata lor uitandu-se la desene animate, in conditiile in care, multe dintre personaje sunt mai infricosatoare decat orice intamplare dramatica din viata reala. Mai cumplite decat orice imagine si-ar putea face micutii despre moarte, daca li s-ar explica ce inseamna ea. Deschis si firesc. Discutiile despre moartea cuiva apropiat sunt ocolite cu gratie, sunt subiecte tabu, ca si cum copilul ar trebui sa inteleaga, ca de pe pamant dispari pur si simplu, la un moment dat. Si gata. Undeva, raman suspendate in aer povestile unor vieti al caror final nu poate fi explicat. Pamant, sicriu, cruce, cimitir, sunt cuvinte care lipsesc din vocabularul generatiilor tinere.

N-as putea numi o rochita, altfel decat ma inspira. Dimineata cu soare, dincolo de faptul ca ma duce cu gandul la liniste, tihna si pace, este acea parte a zilei, in care mi-as dori sa se opreasca timpul in loc si sa lase neatinse imbratisarile si suvitele ciufulite ale celor mici, care navalesc fara preaviz in patul parintilor, cu ochisorii lipiti inca de somn, pijamalutele in dezordine si visele abia terminate, gata de povestit in gura mare. Ca sa se intrebe apoi, ce insemnatate or avea? Dimineata cu soare anunta o zi frumoasa…de obicei. Cea de duminica, cu atat mai mult. O zi calda, in care nu incape altceva decat lumina, liniste, fericire si iubire.

Alessia este o fetita adorabila, care s-a apropiat de Sipet de sidef in ianuarie 2016, cand, in sfarsit, visul de a deveni printesa de ziua ei, a devenit realitate. Si-a numit rochita Violeta si a „rupt” multe inimi, din postura de printesa. Inclusiv pe a noastra. Micuta prietena cu ochisorii albastri este sensibila si delicata si adora sa fie rasfatata de cei dragi. Si cam e. La randul ei, iubeste si rasfata pisicile, animalele ei preferate. Ii plac si caii, dar e prea mica sa se apropie prea tare de ei si mai asteapta sa treaca timpul si sa prinda curaj. Pentru ca se simte grozav imbracata cu rochitele de la Sipet de sidef, de cand ne-a descoperit, la fiecare serbare straluceste cu o noua rochita de joaca. La una dintre ele, si-a dorit sa se imbrace cu o rochita galbena si frumoasa…de zambila. Frumoasa a fost, doar ca verdele a lipsit cu desavarsire.

E deja 7.25. Marti, 13 (lucruri de facut pana la ora 12). Anna este deja in patul nostru, adusa de tati, respectand ritualul de dimineata. Isi bea sucul de portocale, apoi devine din nou una cu perna. O iau in brate si ma bucur de caldura si de parfumul ei, fericita ca ma mai pot amagi cu inca 5 minute de somn. Cele mai pretioase! Speram ca voi putea sa reiau ultimul vis. Cred ca era despre vacanta si purtam haine de vara, nici nu mi-am dat seama cum l-am pierdut, incercand sa ma agat de fiecare secunda petrecuta langa puiul adormit. Ma ridic fara chef si rostesc o parola care nu da gres, amintindu-i Annei ca ar fi bine sa nu intarzie (iar!) la scoala! Daca e stresata de ceva, asta e!