De demult

Dupa aproape 30 de ani, bereta mea roz si amintirile din ea, stralucesc! Si daca niciodata nu mi-am inchipuit asocierea ei cu o rochita pentru joaca de-a printesele, alaturarea cu ghetutele superbe din piele intoarsa, simple si atat de versatile, recunosc, este una dintre imaginile mele despre copilarie, puritate si firesc. Si, de ce nu, despre eleganta. Si nu este nimic intamplator. Pentru ca Sipet de sidef este despre frumos. Despre copilaria in culori, despre simplitate si bun gust. Fara stridente, farduri si tocuri si fara teama de indrazni sa crezi in vise. Pentru ca ele se implinesc, daca esti suficient de puternic sa le tii zdravan in suflet, cu bratele care cresc in acelasi timp cu ele!

Sedeam pe scaunul de lemn din sufrageria racoroasa, fericita ca ma aflu iar in postura de musafir. Nu ajungeam cu talpile pe podea, deci imi balanganeam picioarele pline de vanatai si zgarieturi, in timp ce asteptam „tratatia”, incercand sa-mi aranjez pernuta crosetata de sub fund, ca sa nu-mi inghete (pentru ca in camerele de la tara si in cele mai calduroase veri era racoare). Ba aveam si timp sa-mi rup coaja din genunchiul julit cu cateva zile in urma, ca sa indulcesc asteptarea. Si sa „evaluez” buzunarul plin cu pietre al salopetei cu bretele, care abia mai facea fata greutatii. Mereu ma simteam minunat in casa doamnei G.

Copiii nostri pierd ore importante din viata lor uitandu-se la desene animate, in conditiile in care, multe dintre personaje sunt mai infricosatoare decat orice intamplare dramatica din viata reala. Mai cumplite decat orice imagine si-ar putea face micutii despre moarte, daca li s-ar explica ce inseamna ea. Deschis si firesc. Discutiile despre moartea cuiva apropiat sunt ocolite cu gratie, sunt subiecte tabu, ca si cum copilul ar trebui sa inteleaga, ca de pe pamant dispari pur si simplu, la un moment dat. Si gata. Undeva, raman suspendate in aer povestile unor vieti al caror final nu poate fi explicat. Pamant, sicriu, cruce, cimitir, sunt cuvinte care lipsesc din vocabularul generatiilor tinere.

Imi amintesc de toate toamnele traite (incepand de pe la 4 ani) si, daca inchid ochii, pot sa retraiesc momente si stari, pot sa simt mirosuri dragi asociate acestui anotimp. Pot sa aud fosnetul frunzelor ruginii pe care le imprastiam in fuga spre scoala, al baltoacelor prin care tropaiam cand stiam ca am iesit din vizorul bunicii, imi amintesc exact mirosul care staruia in bucatarie, un amestec de hrean, marar uscat, gogonele, crengi de visin, frunze de telina, zacusca delicioasa care fierbea la foc mic. Aproape ca pot sa vad tavile cu borcane aliniate corect, asteptand sa fie umplute cu delicatese, patratelele de celofan taiate cu grija de bunica, farfuria cu desen sters si margine usor ciobita pe care se odihnea lingura de lemn cu care bunica amesteca zacusca (intr-un singur sens!)

Dimineata in care aflam ca a nins pentru prima data, era singura din an, in care saream din pat fara rugaminti suplimentare. Si prima dintr-un lung sir, in care, mi se parea timp pierdut, cel petrecut la scoala, cand derdelusul era atat de aproape. Dealtfel, in recreatia mare (da, ne permiteam una mai mare de 5 minute), dadeam o raita sa masuram zapada, grosimea ghetii si potentialele locuri in care am putea construi cazemate. Ne intorceam in clasa plini de zapada si, cum singura sursa de caldura era soba imensa de teracota, ne strangeam in jurul ei, inghetati si imbujorati, ingramadind in nisa dintre ea si perete, manusi, fulare si caciuli ude, in speranta ca se vor zvanta macar pana la urmatoarea pauza. Si daca nu se-ntampla, cui ii pasa?