Apelul vostru a fost primul, dupa rasaritul soarelui, ca in fiecare zi de 22 mai (si nu doar, ca nu mai sunt doar eu!) dar o pregateam pe Anna pentru scoala, deci n-am raspuns. Apoi, au inceput sa ma felicite prietenii. Ca de obicei, am amanat sa va sun, asa cum fac mereu, parca stiind ca intelegeti, ca iertati, ca aveti rabdare, ca veti raspunde grabnic, atunci cand imi voi face timp. Pentru ca va stiu acolo. Pentru ca va cred vesnici. Si nu sunteti, incep sa simt asta, varsta mea are de doi ani…un alt prefix. Dar toate urarile pe care le-am primit de ziua mea, toata gandurile, vi se datoreaza, in cea mai mare masura. Sunt ceea ce sunt, pentru ca voi m-ati ajutat sa devin astfel.

Pentru ca m-ati lasat sa visez, sa cant prin livezi, sa alerg prin ploaie, sa fug la parau cat era ziua de lunga, sa ma urc in copaci inalti, mancand cirese si hranind puisorii de graur (altminteri inamicii livezilor), sa cant la nuntile oricui si sa incerc sa inteleg moartea, cocotata pe care mortuare, in sat, alergand dupa banuti la rascruce de ulite. Pentru ca ati inteles dorinta mea permanenta de socializare si m-ati ajutat sa caut stralucire in lucruri aparent intunecate si opace. Pentru ca m-ati incurajat, sa-mi trasez limite tot mai indepartate si sa privesc doar inainte, cu incredere si curaj. Pentru ca m-ati mustrat fara teama, ba chiar m-ati „altoit” parinteste si mi-ati premiat izbanzile. Cu carti si cu tabere. Pentru ca mi-ati iubit prietenii si colegii de scoala. Pentru ca ati inteles repede, ca nu pot sa invat chimie nicicum, desi visam sa devin medic si nici agronomie nu mai pot face, din pricina vremurilor. Si ati acceptat sa repet clasa a IX-a, ca sa pot fi la Liceul de Muzica, nou infiintat dupa Revolutie, fiindu-mi alaturi, orice ar fi presupus asta. Si n-a fost deloc usor!

Mi-a trecut de multa vreme amarul, ca nu am avut masina in copilarie. Si nici televizor color, bicicleta, video, orga de lumini sau magnetofon, haine turcesti, o noua casa (dupa ’89) sau stiu eu ce mai aveau altii, cand vremurile s-au schimbat si valorile s-au dat peste cap cu totul, iar casa noastra plina cu carti, parea tot mai mica si mai inghesuita?! Stiu, reprosurile noastre (desi, nu dese!) va raneau pana-n prasele. Pentru ca voi vedeati mai departe. Si stiati cat sunt de sterile. Si continuati sa ne cumparati carti si albume, apoi partituri, din veniturile tot mai mici si mai nedrepte, pentru niste intelectuali onesti si modesti. Si ne-ati desfatat cu mancare buna si preparata-n sute de feluri (obtinuta cu riscuri imense). Si cu haine facute de Mama Coca, dupa tipare scoase din reviste vechi si adaptate cum doar ea stia, din tesaturi achizitionate cu interventii mari. Nimeni nu mai avea unele la fel, dar nu intelegeam exact atunci, cat de norocoase eram. Ne-ati gasit pantofi minunati mereu, din piele, chiar daca asta insemna sa renuntati la multe. Si povesti. Si amintiri, pansament pentru vremurile ce vor urma. Si libertate fara limite. Si ne spuneati mereu, ca vom putea razbate in lume, indiferent de vreme si de vremuri, cu ceea ce avem in cap si in suflet. Cu ceea ce nimeni nu ne va putea lua vreodata!

M-ati lasat sa fac lucruri la care altii nici nu viseaza. Sau poate ca nici nu si le doresc. M-ati lasat sa tai lemne cu toporisca (cea mai mica, e drept), sa scot apa din fantani adanci, sa mananc biscuiti cu mustar, in ultimele zile ale unor expeditii fabuloase prin Apuseni, sa merg atarnata pe cozi de caruta, pana la brutarie si-napoi, sa ma plimb dintr-un sat intr-altul, in cautare de noi experiente, sa asist la nasteri de vitei si purcei (prin grajdurile CAP-ului) si sa-i botez, sa culeg oua, sa „dau noroc” cu bunicul si pacientii lui, cu paharul de vin negru produs din strugurii boltei, ca sa-mi mearga bine. Desi stiati ca nu va fi prea placut, m-ati lasat sa vad ce se intampla, cand pui limba pe garduri de fier inghetate. Nu v-ati gandit niciodata, ca voi ajunge sa „gonesc” cu trasura tatei de la ferma, sustrasa din fata Primariei, cativa kilometri sau ca o voi si umple cu copiii care isi doreau sa se simta…pe aripile vantului. M-ati tras strasnic de urechi atunci (cred ca imi pot lesne aminti), dar acum, stiu sigur ca este una dintre super povestile copilariei mele, relatata la intalnirile cu cei dragi. Nu de alta, dar calul (Puiu’) a fost in regula, iar copiii, mai putin sora-mea, au facut fata onorabil experientei inedite.

Mi-ati dat intelepciune, chiar daca uneori pare ceva strain. Desi inca ma certati pentru asta, stiti sigur, in adancul sufletului vostru, ca asa e! Stiti ca pot muta muntii din loc. Pentru dragii mei, pentru lumea mea. Iar eu stiu ca mi-e bine asa, la 42, cu 5 kilograme in plus sau in minus, cu tocuri sau fara (mai bine fara!). Stiu ca pot sa arat ca scoasa din cutie in 10 minute (fara ajutoare) si n-am nevoie decat…sa am nevoie. Stiu ca mi-e bine in pielea mea (usor ridata, sensibila si intoleranta la parfum si pigmenti), fara tatuaje si piercinguri, oricat de refractara ar parea opinia mea despre subiect. Dar asta nu inseamna ca nu-i iubesc pe cei care le prefera, daca asta ii face sa se simta in armonie cu ei insisi.

M-ati invatat sa fac focul, sa schimb becuri si sigurante, sa manevrez bateria de tractor de la care primeam curent (cu paturile-n geam, de teama vecinilor, sa nu vada ca razbate lumina, in serile de iarna, in care se intuneca devreme!), sa ne putem face temele (s-ar putea sa existe niste dileme aici, pentru cei mai tineri), sa deschid si sa inchid butelia de gaz. M-ati invatat sa ma descurc in orice situatie. Sa fac ospete imparatesti din te miri ce ingrediente. Sa salut pe oricine, oriunde. Sa nu mint si sa nu fur (desi stiati sigur, cum ma strecuram pe sub gard la dl. Duta, cand primele capsuni care se coceau erau acolo sau cum „negociam” cu ‘Nea Maxim, paznicul de la CAP, care ma adora, sa ma lase sa ma cocot in ciresul cu primele cirese parguite din sat). M-ati educat sa nu insel si sa nu ranesc, cu vorba sau cu fapta. Sa ajut pe oricine pare sa aiba nevoie, fara sa cer nimic in schimb. M-ati invatat sa-mi pese. Poate prea mult. Poate prea des. Uneori, din pacate, de oameni care nu merita. Si sa nu pizmuiesc pe nimeni, pentru ca ar fi dezonorant, pentru cineva care isi doreste sa traiasca frumos. Mi-ati explicat ca oamenii care nu ne merita prietenia, singuri se vor indeparta de noi, la un moment dat. Pentru ca soarta le aranjeaza pe toate, si aseaza pe fiecare unde ii este locul, in intuneric sau la lumina.

Am primit mesaje care m-au facut sa plang. Din suflet si cu sughituri. Pentru ca cei care mi le-au scris, (unii mi-au asternut mesaje pe pagini intregi), au facut-o pentru ca au simtit intr-un anume fel. Pentru mine. Pentru ceea ce sunt. Datorita voua, mama si tata, eu sunt astfel. Pentru ca, daca ar veni sfarsitul lumii, iar noi (cativa oameni, toti cei pe care ii simt aproape si mi-s dragi tare!), am ramane singuri pe pamant, m-as ridica din praf, i-as lua de mana si, dupa ce as plange strasnic, uitandu-ma in urma, as incepe sa cant, privind inainte. Apoi, as gasi in cenusa ceva bun si curat. O samanta. O pietricica. Un bob de grau si-o petala de floare. Un fir de ata si-un pai. Si, zambind, as porni impreuna cu ei sa desenam o noua lume. Pentru ca nu pot altfel. Pentru ca, dragii mei parinti, nu ati avut niciodata bani sa-mi dati. M-ati ajutat insa, in primii 7 si multi ani dupa, sa am mereu asupra mea, tot ceea ce imi este necesar, pentru a o lua de la capat oricand. Si nu exista mostenire mai insemnata! Iar cuvintele ori faptele care sa ma ajute sa va multumesc indeajuns, sunt prea putine.