Dimineata in care aflam ca a nins pentru prima data, era singura din an, in care saream din pat fara rugaminti suplimentare. Si prima dintr-un lung sir, in care, mi se parea timp pierdut, cel petrecut la scoala, cand derdelusul era atat de aproape. Dealtfel, in recreatia mare (da, ne permiteam una mai mare de 5 minute), dadeam o raita sa masuram zapada, grosimea ghetii si potentialele locuri in care am putea construi cazemate. Ne intorceam in clasa plini de zapada si, cum singura sursa de caldura era soba imensa de teracota, ne strangeam in jurul ei, inghetati si imbujorati, ingramadind in nisa dintre ea si perete, manusi, fulare si caciuli ude, in speranta ca se vor zvanta macar pana la urmatoarea pauza. Si daca nu se-ntampla, cui ii pasa?

Eram doar cu ochii pe geam, invidiindu-i pe copiii din schimbul celalalt, ca se joaca, in timp ce noi stam la scoala.

Zapada era bucurie. Gerul desena povesti pe geamurile noastre simple, fixate cu niste cuisoare mici si ruginite, de ramele batrane din lemn, roase de cari pe alocuri. Povesti pe care le interpretam minunat. Suflam apoi in stelutele inghetate, topindu-le si dandu-le alte sensuri, zamislind noi forme.

Salopetele groase, din fas (care nu erau la indemana oricui) erau rezistente doar in prima jumatate de ora. Cui ii pasa? Intram in casa din cand in cand, sa ne luam provizii dulci sau alte manusi si o zbugheam din nou in zapada, cu pantalonii tricotati de pe dedesubt uzi si plini de zapada si cu ghetutele asisderea, auzind tot mai slab strigatele bunicilor sau pe cele ale parintilor, care voiau sa ne taie din avant sau sa ne opreasca la caldura, macar pret de-un lapte cald cu cacao. Fugeam, cadeam, radeam, cu nasul curgand, cu motul caciulii de cosmonaut in vant si cu un singur scop. Joaca!

Derdelusul era plin de copii de toate varstele. Cu saniute, saci sau fel de fel de saniute improvizate, doar sa alunece. Tare! Fara parinti sau bunici care sa ne supravegheze indeaproape. Cine se gandea la pericole, in iernile copilariei noastre? Masinile nu treceau pe acolo. De fapt, erau atat de putine. Alergam cu sania in brate cativa metri, apoi ma aruncam pe ea, fericita ca am ajuns la viteza perfecta! Doamne, nu mi-as putea vedea fetele facand asta! Asa cum, nu sunt prea fericita, nici cand considera (si ele) ca turturii sunt atat de gustosi! Si, da, inca imi amintesc gustul lor. Si pe cel al bulgarilor modelati cu manusi murdare.

Singura conditie care trebuia respectata in alegerea cizmelor sau a ghetelor (atat de greu de gasit) era…talpa! Era obligatoriu ca ea sa fie foarte alunecoasa si neteda. Mergeam pe strada intr-o continua alunecare. Toti. Priviti stramb de cei care aveau bocanci, eram stapanii absoluti ai trotuarelor. Sigur ca radeam de bunici, cand ne spuneau ca ne vom dori, atunci cand nu vom mai rade in hohote la o cazatura strasnica pe gheata, candva, talpi zimtate. Tin minte figura fericita a mamei, atunci cand ne-a adus primele ghetute din piele roscata, „cu sosete sus”. Celebrele si ravnitele ghete ale copilarie noastre, primite in sfarsit, au fost mai intai inspectate atent, pentru a li se evalua gradul de alunecare. Au picat testul! Dar asta nu le-a stirbit din importanta nicicum. Erau…”cele bune”. Alaturi de vedetele vremii, de „ursoane”, de caciulitele imblanite ori de mansoane (pe care noua ni le facea bunica, din blanita moale).

In casuta mica dintr-o curte mare, intre nuci si tei batrani si incarcati de zapada, iernile miroseau divin. A dulceata de gutui (pe care bunica socotea ca e bine sa o faca, din fructele ce se odihnisera suficient la geamuri), a placinte si a gogosi umflate si pline cu dulceata, a lapte proaspat fiert in oala de aluminiu cu "fund" dublu umplut cu apa, (innegrita pe alocuri de la flacara), a minciunele sau a orice isi doreau cele doua surioare. Camara era sanctuarul afumaturilor atarnate la uscat. In camera strabunicii, la adapostul sobei, erau oala cu lapte prins si cea cu bors acrisor. In pivnita, merele si perele (care erau zemoase abia prin ianuarie) si niciodata stricate sau stafidite (desi netratate), butoaiele cu muraturi si borcanele cu felurite retete magice „pentru iarna”, ne dadeau impresia ca am putea rezista sfarsitului lumii. Si unui alt inceput.

In serile de dupa sanius, ni se citeau povesti sau citeam, cand deja eram mai marisoare. Uneori, la lumina sfesnicelor sau a lumanarilor. Alteori, sub plapuma, cu lanterna in mana (Ciresarii, 5 volume!), sa nu afle nimeni ca nu dormim. Sau ascultam Cenaclul Flacara, langa soba in care trosneau lemne, cantand la unison. Daca isi terminau treburile, mama si bunica citeau, dezlegau cuvinte incrucisate, tricotau sau crosetau langa noi, iar tata si bunicul (cat a fost) isi faceau de treaba prin curte. Strabunica motaia pe fotoliu, zambitoare si impacata cu tot ceea ce se intampla in jurul ei. Mereu cu margele la gat si aranjata perfect, nu mi-o amintesc altfel decat senina si fara griji. Le duceau parintii si bunicii pe fiecare in parte. Noi nu stiam decat ca ne e bine si cald. Si ca vom avea sosete noi din lana aspra, tricotate cu cate 4 andrele mici si ascutite, de mainile atat de noduroase si muncite ale minunatei noastre bunici. Care le facea pe toate si le stia pe toate! Si care nu se plangea niciodata ca i-ar fi greu! Doar bodoganea, intr-un fel care nu ne putea speria mai mult de 10 secunde. Mama trecuse la un alt nivel si se bucura cand intra in posesia unui noi kg (ciudat, dar adevarat!) de mohair frumos colorat. Tot noua ni se pregateau lucruri frumoase. Daca nu era seara de Cenaclu, era teatru radiofonic. Sau Fazan. Sau jocuri nascocite de mama, sa ne puna imaginatia la lucru si sa invatam a ne juca cu rimele.

Aud si acum sunetele satului. Latratul cainilor, mieunatul, isteric pe alocuri al pisicilor, zgomotul drujbelor si al lemnelor pentru foc, izbite cu putere de topoare nemiloase, purceii care urlau cu disperare in decembrie (cand ma piteam sub  plapuma grea umpluta cu lana, sa nu mai aud vocile durerii!). Din cand in cand, cate cineva striga pe la cate-o poarta…cate-o tanti, cate-un nene… . Cocosii nu tineau cont de gerul care crapa pietrele...cand se crapa de ziua. Nici gainile, care in copilaria noastra isi umpleau si iarna cuibarele de oua si anuntau cu mare fala fiecare noua isprava.

Radeam mult. Cei mari ne povesteau despre copilaria lor si ascultam de-a dreptul fascinate, pe deplin convinse, ca toate copilariile de dinainte fusesera mai strasnice ca cea pe care tocami o traiam. Asa cum asculta acum, cu ochisorii la fel de mari a mirare si incantare, copiii nostri! Care aparent au totul. Tot ce n-am avut noi, generatiile din urma. Au si ceea ce noi, nici n-am visat vreodata ca am putea avea ori ca ar putea exista! Si, tot ca noi, cei de odinioara, copiii nostri sorb cu nesat povestile adevarate, spuse la ceas de seara si concluzioneaza ferm ca…noi am avut totul si ale noastre au fost mai frumoase. Si iernile si copilaria.