Copiii nostri pierd ore importante din viata lor uitandu-se la desene animate, in conditiile in care, multe dintre personaje sunt mai infricosatoare decat orice intamplare dramatica din viata reala. Mai cumplite decat orice imagine si-ar putea face micutii despre moarte, daca li s-ar explica ce inseamna ea. Deschis si firesc.
Discutiile despre moartea cuiva apropiat sunt ocolite cu gratie, sunt subiecte tabu, ca si cum copilul ar trebui sa inteleaga, ca de pe pamant dispari pur si simplu, la un moment dat. Si gata. Undeva, raman suspendate in aer povestile unor vieti al caror final nu poate fi explicat. Pamant, sicriu, cruce, cimitir, sunt cuvinte care lipsesc din vocabularul generatiilor tinere. Nu-s cuvinte placute si nici n-ar trebui sa le rosteasca un copil, dar atunci cand cineva drag pleaca spre alte lumi (poate mai bune), cei mici accepta mult mai usor despartirea daca li se spune adevarul.
Asistam la o discutie zilele trecute, fara voia mea, despre trecerea la cele vesnice a unei bunici si despre faptul ca nepotul nu aflase despre asta, pentru ca ar fi fost cumplit. “L-am lasat la desene cu bona si nici nu si-a dat seama ca am lipsit , iar in casa nu purtam haine negre, sa nu se sperie!” Doamna parea satisfacuta, iar interlocutoarea, multumita ca a primit o solutie pentru eventuale astfel de situatii.
Nu retin sa fi vazut vreodata un personaj din desene murind. De fiecare data, indiferent cat sunt de “chinuiti”, aruncati din aer si in aer, striviti de stanci, mestecati si inghititi de vii, calcati de tren si arsi in cuptoare imense, isi revin in mod miraculos. Dupa cateva momente de suspans si crispare, micii telespectatori rasufla usurati. Ce frumoasa-i viata si cat de simplu sunt depasite situatiile limita!
Cred ca am fost la prima inmormantare din viata mea, pe la 5, 6 ani. In Bucovina mea draga. Atunci am ascultat in premiera buciumul, coplesita de profunzimea acelor cateva clipe. Am mers intr-un cortegiu funerar si am incercat sa inteleg cuvintele durerii, rostite in hohote de plans. Nu mi-a fost frica, nu am visat urat dupa aceea, am pus intrebari si am primit raspunsuri la toate nedumeririle legate de moarte . Era atat de normal totul, in mintea mea de copil. Nu am avut nevoie de consiliere psihologica, asa cum nu s-a impus nici cativa ani mai tarziu, atunci cand am pierdut una dintre cele mai dragi persoane, intr-un iunie cald.
A venit din gradina, si-a dat jos masca pe care o folosea in preajma stupilor si l-am rugat sa stea putin cu mine. I-am dat sa manance un mar crud, cules cu manutele mele, apoi, cateva zeci de minute mai tarziu, o auzeam de la geam pe bunica implorandu-l sa-si revina, sa-i vorbeasca, sa dea un semn ca ramane cu noi! Ultimele ore ale prezentei lui fizice pe pamant, fie si asa, inert, rece, invinetit pe la tample, intins pe masa mare din sufrageria doldora de carti, altadata loc de harjoana, toata forfota, ploaia calduta de vara din seara mortii lui, doliul de la usa cu initialele numelui lui, oglinda acoperita cu panza alba, oamenii cunoscuti si necunoscuti plangand, sutele de oameni care l-au iubit si respectat, pe care ii ingrijise cu devotament, perindandu-se prin curtea noastra, stalpii din fiecare seara, inmormantarea, banutii aruncati in jurul cortegiului, la fiecare rascruce, dupa care fugeam impreuna cu copiii din sat, momentul in care am inteles ca nu ma mai pot catara pe genunchii lui, portofelul maroniu, din piele scorojita, plin mereu cu un amalgam de monede si pile mici pentru fiolele pe care le folosea la injectii, in care statea pitita bine cate o bucatica de Cavit (primita pe sest, fara stirea bunicii), toate amintirile acestea de la 8 ani, triste in esenta, nu au fost o povara niciodata. Nu am avut nevoie de alte sfaturi decat ale celor dragi, nu am picat in depresie, nu m-am izolat, nu mi s-a dat un tratament pentru nefericirea care ma stapanea uneori, mai ales cand ma gandeam ca…poate marul meu fusese otravit. Uitasem sa-l spal, asa cum ne indemna mereu tata (dupa tratamentele impotriva daunatorilor) si nici macar de poalele rochitei nu il stersesem!
Nu mi-a fost niciodata frica, nu mi s-a cultivat sentimentul acesta. Am inteles ca il pot iubi pe dragul meu bunic si dincolo de moarte si ca nimic din ceea ce reprezinta el, fie si sub forma de inger, nu imi poate da fiori.
Cavoul familiei noastre este in curtea micii bisericute din deal iar bancuta veche si salcia batrana de langa ea, mi-au tinut deseori de urat cand ma refugiam acolo. Nu plangeam atunci de dorul bunicului (lacrimile au venit mai tarziu), doar ii povesteam tot ce imi trecea prin minte si tineam cu tot dinadinsul sa il informez despre ceea ce se intampla in lipsa lui. Deschideam cavoul si coboram pe scara metalica, schimbam apa de la flori, aprindeam candela, imi devenise tare familiar locul acela.
De cate ori ne prindea vreo ploaie de vara pe langa parau, aproape de cimitir, ne adaposteam in cavou. Zambeam la gandul ca bunicul si strabunicul, primii plecati, vad si aud tot si stiam ca s-ar amuza teribil de ispravile noastre! Apoi, cand ploaia se oprea, ieseam in aerul proaspat si culegeam flori de pe pamantul reavan al mormintelor vecine, cu bagare de seama, sperand ca nu ne vede nimeni. Fugeam spre casa prin baltoace caldute si noroi, cu privirile dupa curcubee, sa ducem buchete pentru indulcirea pedepsei. Bunica doar vedea florile si stia de unde sunt. Mereu stia, pentru ca nu intalneai in orice curte garofite, gura leului, nu-ma-uita sau hortensii roz, isi amintea perfect, cui a dat bulbi ori seminte din florile ei dragi si, normal, din fiecare curte…se prapadise cate cineva. Cum, necum, ea le stia mereu pe toate.
Imi placeau zilele de sarbatoare, in care mergeam (de cele mai multe ori) alaturi de bunica spre biserica, ajutand-o sa care colaci, coliva, vin si fructe si alte merinde trebuincioase pomenirii mortilor. Strabateam ulitele cu pamant batatorit (sau noroaie in toata regula) si copiii se strangeau in jurul bunicii sa primeasca bomboane. Erau ritualuri pe care mi le amintesc cu nedisimulata nostalgie. Simt inca mirosul gramezilor de rumegus jilav care tronau la fiecare poarta pe langa care treceam in drumul nostru spre biserica micuta in care se strangeau la zile de sarbatoare, cei cativa ortodocsi din sat.
Pentru noi, copiii fericiti de la tara, inmormantarile erau prilej de intalnire, de joaca, de mancat dulciuri, uneori, chiar de baut vin, dintr-un pahar lasat nesupravegheat ori de tras cu urechea la barfele vecinilor. Zile de-a randul dupa ziua slujbei de inhumare a cuiva, ne facusem un obicei din a aprinde lumanari, langa coroanele cu flori inca proaspete si de a urmari cum se se amenajeaza mormantul, cum se pune o cruce din marmura, poze in rame transparente, ovale, o cutiuta patrata cu pereti de sticla pentru candela. Nimic nu ni se parea iesit din comun!
Am inteles devreme, ca toate pe lumea asta au legatura cu viata si cu moartea. Si incerc sa le povestesc si fetitelor noastre, care asculta cu mare placere intamplari din copilaria mea, imaginandu-si firele nevazute care le leaga de trecut. Le amintesc des despre cei care nu mai sunt. Pentru ca in sipetul nostru de sidef, printre dantele, matasuri, hainute mici si alte dichisuri pe care le poti tine in palme, sunt atatea amintiri despre cei dragi din Cer, despre strabunii nostri si ai lor. Care doar cu gandul mai pot fi atinse si cu lacrima. Si noi suntem singurii care am mai ramas si care ii putem ajuta…sa nu se piarda.
Andreea Georgiana Tocan