Franturi de amintiri. Doamna G.

Sedeam pe scaunul de lemn din sufrageria racoroasa, fericita ca ma aflu iar in postura de musafir. Nu ajungeam cu talpile pe podea, deci imi balanganeam picioarele pline de vanatai si zgarieturi, in timp ce asteptam „tratatia”, incercand sa-mi aranjez pernuta crosetata de sub fund, ca sa nu-mi inghete (pentru ca in camerele de la tara si in cele mai calduroase veri era racoare). Ba aveam si timp sa-mi rup coaja din genunchiul julit cu cateva zile in urma, ca sa indulcesc asteptarea. Si sa „evaluez” buzunarul plin cu pietre al salopetei cu bretele, care abia mai facea fata greutatii.

Mereu ma simteam minunat in casa doamnei G. Eu insami eram un musafir special: o fetita de 8 ani, indragostita de povestile celor mari si ramasa de curand fara primul bunic, cauta compania tuturor celor de-o varsta cu el, cu care sa poata depana amintiri. Si printre multe alte povesti, aflam destainuiri pe care socoteam ca doar eu am sansa de a le asculta. Eram la inceputul colectiei mele nepretuite de amintiri.

Nici macar nu anuntam pe nimeni cand plecam in vizita. Insfacam din gradina cateva flori din care faceam un buchetel (pentru ca nu se merge in vizita cu mana goala si, in plus, mereu aveam gradina plina de flori grozave!) si o zbugheam pe poarta. Sau saream gardul prin gradina, daca bunica se afla in curte si m-ar fi putut intoarce din drum.

Plictiseala putea atinge cote maxime la tara, in vacantele dogoritoare de vara, mai ales cand cei mai buni prieteni erau plecati care-ncotro. Asa ca, daca n-aveam fructe de cules, era prea cald sa merg la pescuit, nu se nastea niciun animalut la ferma din sat (sa ma bucur de eveniment si sa-l botez) sau n-aveam cu cine sa pun la cale vreo traznaie, ma infiintam in curtea mult mai varstnicilor mei prieteni, in esenta, prietenii si vecinii familiei mele. Privind inapoi, am certitudinea ca le eram tare draga, asa zapacita, agitata si vesnic curioasa, mereu dornica sa le sara in ajutor si sa puna umarul la treaba. Apaream ca un spiridus, de niciunde, mereu imbujorata si cu coditele ciufulite.

Stiam exact la ce sa ma astept, in fiecare dintre casele primitoare in care eram musafir. D-na G. ma rasfata cu dulceata (inca ii simt aroma!) si sirop rece, uneori si cu fursecuri sau cozonac pastrat cu grija si, dupa ce imi aseza tava la indemana, incepea sa-mi povesteasca, cel mai adesea cu ochii umezi, despre reusitele celor doi nepoti, viitori medici. Despre cat sunt de ambitiosi si de ocupati. Ii sorbeam cuvintele cu nesat si aproape ca-mi era teama sa respir, sa nu cumva sa pierd vreunul. Stiam pe de rost si fotografiile din album, dar nu refuzam niciodata o noua trecere printre filele groase, protejate de cate una fina si transparenta. Imi stergeam discret degetele murdare de dulceata, de cele mai multe ori pe pantaloni sau pe tricou (pana sa ajung la servetel), sa nu las semne pe albumul-icoana.

D-na G. avea o fata prelunga, cu o gura mica, ce mie mi se parea ca are forma de inima. Vocea dansei inca imi rasuna in minte, dupa zeci de ani. Vorbea incet si apasat si avea un timbru aparte. Nu l-am regasit niciodata printre cele auzite ulterior. Pronunta cuvintele intr-un mod unic, ca si cum ar fi rostogolit niste pietricele rotunde intr-un bol din cristal sau asemenea unei turturele care canta la adapostul unei stresini. Se aseza langa mine, aranjandu-si baticul care ii domolea parul prins alb, prins la spate, cu o distinctie aparte, apoi isi aseza mainile in poala. Avea degetele usor noduroase dar delicate, ca ale unei foste dascalite care se pricepe la toate. Ma descosea mereu si, dupa ce ma intreba despre scoala iar eu ma laudam cu notele finalului de an (la care le adaugam si pe ale sora-mii, ca sa-mi dau importanta!) ma punea sa-i povestesc despre ceea ce se mai intampla prin sat, pentru ca dansa nu prea mai iesea din curte. Iar eu le stiam pe toate, cu lux de amanunte si pana in cele mai mici detalii, in ordinea cronologica a desfasurarii lor. Faceam cumva sa aduc vorba despre domnul G., doar-doar voi afla vreo poveste nestiuta in care apare si bunicul meu, doar se cunoasteau bine. Dansa isi dadea seama. Zambea si se intindea sa ma mangaie. Eu plecam privirea, pentru ca nu voiam sa plang. Imi spunea ca este bine sa-mi fie dor. Ca nu trebuie sa sufar, asta e mersul vietii. Si ca, la cat de mult m-a iubit si la cat de legati am fost unul de altul, nu va inceta niciodata sa-mi fie alaturi si sa-mi dea raspunsuri. Fie si de Sus. Imi spunea ca bunicii nu pleaca niciodata prea departe de nepotii lor, ci doar se retrag sa se odihneasca. Asta nu prea intelegeam, desi nu o vedeam niciodata pe bunica odihnindu-se, deci era o tema de gandire.

Inca ma minunez de rabdarea cu care pierdea ore-n sir, in companie unei motate de 8 ani! Stia raspunsul de fiecare data, dar ma intreba totusi, daca am anuntat acasa ca plec in vizita. Si, desi intuia incotro ma voi indrepta la iesirea pe poarta, ma intreba, complice, daca nu vreau sa culeg un buchetel de flori si din curtea dansei? Acceptam cu sfiala, apoi asteptam catarata pe gard, sa se intoarca cu o foarfeca; florile nu se culegeau oricum. Ma urmarea cu privirea din fata portii iar eu ma indepartam topaind. Intr-o mana tineam florile din curtea d-nei G, pe cealalta o fluturam in semn de ramas bun si strigam „saru’mana!” pret de zeci de pasi. Apoi, asa cum banuia si dansa, ma abateam de la drumul spre casa, pe la locul devenit refugiu de cand ramasesem orfana de el. Ma mai opream din cand in cand, sa mai arunc cate o piatra din buzunar. Nu ca sa recunosc drumul inapoi, ci pentru a face loc altora noi. Mai era mult pana la apus si aveam timp sa trec si pe la parau, dupa popasul meu de taina, pe bancuta de sub salcia plangatoare.