Miercuri. 11.11.
O alta zi nebuna in care nu reusesc sa termin tot ceea ce am de facut. Si totusi, am fugit la pranz sa-mi imbratisez fetele la iesirea de la scoala. Thea avea ochisorii plini de lacrimi si de mandrie. Nu intelegea cum de am venit doar pentru a le spune ca le iubesc si pentru a le strange in brate. M-am intors la birou. Am fugit la 16.40 sa iau flori, apoi sa le iau de la cursurile de engleza, intai pe una, apoi pe cealalta. Am ajuns acasa, am aranjat buchetele si coditele si am fugit catre Sala Radio. Asteptam ziua aceasta, Dan Mihai Goia imi este foarte drag si a fost o zi foarte importanta pentru dansul. Si pentru noi. Eram tare curioasa sa vad daca rezista mai mult de 2 ore la un concert (destul de greu pentru 6 si 9 ani). Au rezistat o ora… rezonabil. Apoi, au inceput sa aiba „probleme”. Toaleta, sete, somn (Anna a si atipit un pic), foame, iar somn. Totusi, le-a placut enorm, mai ales ca vocile „se tot amestecau si faceau pielea de gaina”. Dar nu eram singuri si imi era jena de vecinii de scaune. Intrebau, se minunau, simteau ritmul si isi doreau sa imi arate asta cu degetelele, cu piciorusele. Mi-am cerut scuze vecinilor. Mi-au zambit bland, mai ales preotul din spate, distins si extrem de amuzat de felul in care traiesc copiii mei concertul. Nu prea parea deranjata lumea din jur. Eu, un pic. M-am intalnit cu fete dragi, cu fostele mele colege de facultate, cu Maria Cristina Craita Lazarica, cu Silvia, Cristina si Simona, cu Anna, dupa foarte multa vreme. M-am bucurat sa o vad si sa schimb cateva cuvinte (de la distanta) cu minunata mea profesoara din facultate, Sorina Goia.

Am admirat-o pe Cecilia Bucerzan, dar n-am apucat sa o si salut. N-am avut timp de taclale, desi as fi vrut. Incepea partea a doua a concertului si fugeam dupa fete. L-am salutat pe dl. Goia si am fugit. Cu remuscari si cu ochii in lacrimi ca nu am ramas la bis. Fetelor le era foame. Rau. In fond, rezistasera la 3 ore de muzica corala (minunata), in premiera, dupa, scoala, teme, engleza, alergatura. Am ajuns acasa. 22.30. Aflu ca a mai murit un OM. Numarul 51. Groaznic, nu credeam ca un numar poate avea conotatii atat de sumbre. Alex Pascu. Un fiu al unei mame si al unui tata care sunt prabusiti. Plang in timp ce aranjez cina rapida. N-am paine si asta poate compromite pachetelul de maine al fetelor. Framant repede. Si plang. Pun aluatul la crescut. Am uitat sa adaug semintele. Plang iar. Apoi spal fetele. Incerc sa nu mai plang. In timp ce Anna si-a luat cartea ei (cu poze), Thea se aseaza vesela la birou. Mai are ceva de facut la stiinte. Nu e urgent, dar vrea, pentru ca „ar putea-o ajuta in meseria de medic”. Deseneaza. Tot vesela. Cu privirea in sus si manutele impreunate, repeta despre ciclul vietii plantelor, rostind apasat si convingator fiecare noua denumire. Cotiledon, hipocotil, radacinuta. Uitasem de ele. Mi-am amintit brusc de varsta la care mi se parea esential sa stiu totul despre plante. Mi-a aparut in fata ochilor caietul meu gros de botanica, cu coperta albastra, mirosul ei de plastic. D-na Timaru, profesoara mea de biologie, tinea mult sa avem caiete impecabile si desene frumoase si sa retinem cat mai multe detalii. O iubeam, severa si apriga cum era, cu bundita ei bleumarin si mainile muncite, cu degete puternice. Vazand ca ma uit la ceas, intuind ce as vrea sa-i spun, Thea mi-a explicat cat de mult ii place aceasta materie si cat de important este sa tina minte ceea ce citeste. Punct. N-am protestat. Nu i-am spus ca isi va reaminti despre astea peste vreo treizeci de ani. 23.40. Termina si desenele. Cobor sa pornesc cuptorul, multumindu-i in gand bunicii mele care m-a invatat cum sa fac rapid o paine si, in general, cum sa rezolv orice problema rapid si eficient. Spal vasele, cu gandul la ziua de azi, incercand sa rememorez si sa retraiesc fiecare clipa, ma gandesc la vorbele nerostite, la zambetele nedaruite, la mainile nestranse, la graba permanenta care ma/ne subjuga. Incepe sa miroase a paine. Fetele au adormit, imbujorate a sanatate, cu pijamalutele lor cele noi cu pinguini bucalati, impacate si un pic mai bogate. Au vazut soprane „adevarate”, Thea l-a aplaudat pe Parintele care a botezat-o, au aflat ca poate si eu as fi putut fi bunica (daca Pesantez Wladimir, colegul meu a reusit performanta!), au vazut extinctoare si s-au simtit in siguranta „in caz de ceva”.


Este trecut bine de miezul noptii, minunatele noastre dorm visand frumos, parca si pinguinii bucalati au pleoape grele. Manutele lor miros a fagure de albine (de la crema primita in dar de la Leac de-un veac), in casa este caldura, de acasa si de cuptor si de miros de paine. E tarziu, foarte tarziu, dar copiii nostri dorm. Fericiti. Sanatosi. Si daca maine nu se vor putea trezi, pentru ca am fost la Concertul aniversar al Corului Academic Radio si pentru ca am avut inca niste lucruri importante de rezolvat, printre care si tema de la Stiinte, la miezul noptii, nu vor merge la scoala. Le vom lasa sa doarma cat vor, pana cand ochisorii lor minunati, albastri si verzi, se vor deschide senini si odihniti, pregatiti pentru o noua zi. O noua zi in care vor face traznai. Si in care ma voi stradui sa nu ma supar. Si in care nici doamnele lor invatatoare, mame, nu se vor supara. Avem doi copii grozavi! AVEM. Ii multumesc lui Dumnezeu ca ii avem. Dar am si niste intrebari sa-i pun, despre ceilalti parinti si despre durerea, de ce-urile si revolta lor. Iar plang. De emotie si de durere. Felicitari, Dan Mihai Goia, muzician grozav, OM talentat si viu! Drum bun, ingeri cu aripi arse…