Când eram mică, iar pantofiorii erau atat de greu de găsit (și greu "încercați", imediat ce erau încălțați de piciorușele noastre aflate intr-o continuă fugă), exista în satul nostru un meseriaș grozav, nenea Acatrinei, fără de care nu ne puteam imagina ieșirea din anumite situații limită.
Pot lesne să mă întorc în timp și să mă văd urcând dealul (în viteză) către casa dumnealui, cu punga plină de pantofiorii (ori de pantofii si saboții trăncănitori ai mamei) care aveau nevoie de vreun "tratament" special, înaintea plecării în vreo tabără sau în vederea începerii anului școlar. Pare ciudat pentru cei mai tineri, dar noi schimbam flecuri, catarame, vopseam pielea, pe alocuri, pentru că era o aventură să găsești pantofi.
Nea Acatrinei avea un picior mai scurt și o gheată înaltă, ciudată si butucănoasă, care îl ajuta să pășească destul de sigur, deși legănat si agale, oricum, inconfundabil. îmi dădeam seama că se întoarce de la serviciu, privindu-i silueta printre șipcile gardului bunicilor. Probabil că mă minunasem de cum arata, la un moment dat, ca orice copil si primisem răspunsurile cerute .
Altminteri era un om cumsecade, extrem de modest, căruia îi plăcea teribil să-mi povestească despre ceea ce făcea. La el in atelier mirosea a fum (de țigări Carpați și de lemne), a cremă de ghete, a vopsea și a tot felul de soluții de lipit. Îmi plăcea să întreb despre fiecare operație în parte și, de fiecare dată (ca și cum ar fi fost prima oară , mă interesam dacă îl dor sau nu degetele (noduroase si boante) când prinde cuie ori se lovește cu ciocanul acela special. Într-una din "vizite", am văzut pe un raft pantoful lui special, un exemplar nou nouț și, sigur, pentru că nu mi-am putut stăvili curiozitatea, am aflat că el știa nu doar să repare ci și să facă un pantof de la A la Z. Știam deja cum pot două mâini să sculpteze o bucată de lemn, să picteze, să modeleze lut, să coase, să cânte la un instrument, dar despre pantofi nu știam mai multe, înafara faptului că...se găseau greu și trebuiau păstrați, întreținuți și, când rămâneau mici, dăruiți altora.
Poate că sunt și am fost de când mă știu, (prea) atentă la detalii ori ceva mai sensibilă la lucruri mărunte. Dar am atatea întamplări trăite de povestit... Pentru că nu-mi imaginez cum e să treci prin viață fără să-ți pui întrebări, fără să te emoționeze oamenii care fac lucruri, privirile lor, când povestesc despre ceea ce fac, mâinile lor muncite, ispravile lor.
În secolul vitezei tot mai mari și mai amețitoare, pantofii (alături de alte mii de lucruri) sunt făcuți de mașinării complicate. Impecabil, fără cusur. Și... fără poveste, fără suflet, fără zâmbet. Doar prin apasarea pe niste butoane.
Nu mai povestește nimeni despre cât este de importantă trecerea cu atenție prin zeci de operații, până la pantofiorul perfect. Nu mai are cine să-ți povestească despre șerfuire, despre felul în care se coase vipușca, despre importanța ciocănelelor și a rolelor (mare si mică), despre precizia cu care se aplică tălpile și formula corecta a adezivilor. Cum te-ai putea gândi că un pantof trece prin zeci de mâini, până cand...încalta un picior. Ai putea ghici că "se plimbă" agale printr-un tunel și că rezistă la sute de grade?
Rând pe rând, bucățile de piele, ață, căptușeală etc și alăturarea (cu grijă și cu știință) a părților componente, într-un algoritm clar, încep sa prindă contur.
Este fascinant de-a dreptul să privești cum se amestecă niște "ingrediente", după formule știute și păstrate cu sfințenie și ia naștere cauciucul. Natural.
Am privit ca un miracol nașterea primului pantofior sport Sipet de sidef. Cu uimire, cu respect și cu un sentiment de duioșie nețărmurită pentru oamenii care mi s-au lipit de suflet în câteva ore.
Când ne apropiam de final, când pantofiorul avea aproape tot ce-i trebuie, privind lungul traseu pe care l-am parcurs pentru a trăi o altă experiență inedită, numai bună de povestit, am realizat ce norocoasa sunt, să pot ține în mână unul dintre pantofiorii perfecți, calzi si parfumați. Care, de fiecare dată, îmi vor aminti de Oana, de cele doua Liliane, de Dorela, de Doinița, de baieții grozavi cu păr albit de praf , care dețin secretele cauciucului.
Ori de câte ori veți găsi un pantof Sipet de sidef (și-or să cam fie!), să știți că are înăuntrul lui povești și gânduri bune, de la cei prin mâinile cărora a trecut și de la noi, cei care credem cu tărie în lucrurile făcute de oameni...pentru oameni. Și, nu-i puțin lucru, un pantofior făcut de către meseriasi adevarati din Romania (probabil ultima generație), pentru cei...de peste tot. Pentru că...nouă ne pasă.
