Daca as fi Romania, nu as accepta urari de la oricine. M-ar atinge doar cele sincere, m-ar bucura doar cele reale, spuse cu zambet, le-as simti pana-n suflet numai pe cele care vin de la Oamenii care simt romaneste. Sau care-s Oameni, pur si simplu, orice limba ar vorbi.
Daca as fi Romania, as vrea sa pot respinge cumva, mesajele celor care ma fura zi de zi (chiar si neplatindu-si o factura), ale celor care nu-mi respecta padurea si pamantul, care-mi pangaresc istoria, care-mi tulbura apele si imi polueaza aerul, care-s nepasatori la dorintele si durerile mele, care sunt orbi la faradelegile nenumarate si surzi la strigatele de ajutor. Ale celor fatarnici, care fac parada. Ale celor care n-au nimic sfant, dar isi astern numele pe scaunele din strana noilor biserici. 
 
Cum sa-mi spuna "La multi ani!", cei care nu ma aud cum plang?! Cei care nu ma vad, incovoiata de durere, impovarata de griji si incoltita din toate partile?! Cei care nu ma vad mutilata, tremurand din toate incheieturile, tot mai vlaguita si mai intunecata?! Cum sa ma felicite, cei care au uitat gustul roadelor mele, rostul obiceiurilor mele, talcul povestirilor mele, parfumul campiilor mele, fosnetul lanurilor mele, muzica izvoarelor mele, stralucirea cerului meu, dulceata doinelor mele, rugaciunile mamelor mele?! Cei care au uitat magia Craciunului si emotia sarbatorilor de Paste, cu bucate romanesti si cu strabunii inlacrimati in tinda? Ce urari imi pot face, cei care au uitat cum este sa alergi prin ploaie sau sa te intinzi in iarba si sa-l simti pe Dumnezeu?! Sau...ca Dumnezeu e in toate?! Ce imi pot dori, la 100 de ani, unii pentru care suta are o alta conotatie?!                                                 
Daca as fi Romania, m-as uita pe sub spranceana la cei care-mi spun "La multi ani!", de ochii lumii. Ba isi mai si pun tricolorul la profilul virtual, pentru ca in realitate, nu lasa prea multe dovezi ca le pasa. Si i-as strange in brate pe cei care-mi spun "Te iubesc!", chiar daca au ales sa ma paraseasca un pic. Si as vrea sa-i aduc inapoi pe unii dintre ei! Pe cei care vor sa schimbe ceva (si chiar schimba, de departe)! Pentru ca am nevoie de Oamenii mei, de aceia care stiu ca in conturul asta frumos, ca un buchet de flori, chiar daca oameni-s tot mai putini, e tot mai sufocant sa traiesti.                                                                                                                                                    
Daca as fi Romania, mi-as dori sa-i am alaturi, de ziua mea, doar pe toti cei care, desi greu si cu sacrificii personale, au ales sa ma iubesca neconditionat si sa ma ajute sa renasc, desi nu le ofer prea multe in schimb. I-as strange in brate numai pe cei care simt, plang si zambesc ca mine, pentru ca numai impreuna cu ei mi-as dori...sa implinesc tot mai multi ani. Altminteri, ce rost are sa "imbatranesti", fara sa lasi ceva in urma ta?!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      Dar nu-s Romania. Si pot sa traiesc asa cum ii doresc si ei! Si pot, si vreau, si ma straduiesc, sa-i fie si ei mai bine, chiar daca mie mi-e greu. Si nu sunt singura!