Derdelusul este perfect acum, doar vacanta e pe sfarsite. Ici, colo, cate un parinte sau bunic supravegheaza de departe si cu greu, pata de culoare de care este raspunzator. Pe albul imaculat, doar culorile echipamentelor mai ajuta la identificarea copiilor si nici ele nu sunt de prea mult folos, cand viteza cu care aluneca ori se rastoarna e ametitoare. 

Surioarele scaneaza de la distanta suprafata imensa pe care copiii au format deja mai multe fasii alunecoase si asa, ochiometric, hotarasc pe care dintre ele merita sa se arunce. Desigur, cea care le este draga pleaca dintre copacii de pe munte si, pentru ca le-am spus ca este destul de abrupta, doar la ea le este gandul. Aratand inspre ea si aratandu-si dezamagirea ca e mai departe si sigur zapada este nebatatorita si nepregatita pentru placile lor, incep sa urce pe o alta, la indemana. In urma lor, un pusti cam de aceeasi varsta, intra in vorba. Urca, se mai opresc din cand in cand, se feresc cu grija de cei care coboara in viteza. Pret de cateva zeci de minute formeaza cu trio. Apoi, baietelul dispare. Reapare dupa o vreme.

- Daca vreti, spuse el timid, aratand  cu degetul in zare, puteti veni dincolo, nu mai e nimeni si acum e in regula...cred.

Intuiesc ce va urma si hotarasc sa nu ma impotrivesc. Toate temerile mele legate de pericolele potentiale ale saniusului, care au aparut de cand sunt mama, dispar brusc, atunci cand ma opresc langa el si vad atata satisfactie pe mutritele imbujorate. Ma transpun intr-o alta dimensiune, retraiesc iernile pline de zapada ale copilei care am fost, bucuria cu care imi petreceam ore intregi in ger si nu-mi trebuia nimic altceva. Ba chiar ma amuz, in fond, nu vad niciun copil care sa alerge cu sania in mana, pana considera oportun sa se arunce pe ea, savurand viteza perfecta! Ceea ce, desigur, m-ar putea duce (dupa zeci de ani) cu gandul la fracturi cumplite si accidente ingrozitoare.

Copiii se indeparteaza plini de avant, lasand urme caraghioase in zapada neatinsa inca pe portiuni intinse. In urma lor, incerc sa imortalizez cate ceva din parcursul lor.

- Wow, dar a mai fost cineva pe aici, uite, sunt urme de alunecare!

Timid, cu privirea in jos, baietelul recunoaste ca "a pregatit" un pic partia, ca sa le faca o supriza. Fetele zambesc. Cea mica se intoarce catre mine, mandra si razand cu gura pana la urechi, sa vada daca am vreo reactie si daca am auzit discutia. Le explicasem, nu cu mult in urma, cum se recunoaste un gentleman. Trec alte cateva zeci de minute pe partia lor si numai a lor, ca o felie perfecta pentru sanius in padurea de foioase. Sprijinita de un copac, sunt martorul mut al unui episod despre care, cel mai probabil, vor scrie si ele candva. Daca-mi seamana si isi aseaza amintirile cu drag in suflet, o vor face negresit. 

Realizez ca e destul de tarziu, nu s-au prea hidratat, asa ca propun sa ne "mutam" cu joaca un pic mai aproape de casa. Baietelul ni se alatura. Il intreb daca nu e cazul sa-si anunte parintii, totusi, asa ca isi aminteste brusc, ca are un telefon in buzunarul cu fermoar inghetat. Telefonul are aceeasi soarta, asa ca va merge direct acasa, in aceeasi directie. Dar socoteala se schimba, cand sunt atatea lucruri de explorat si testat pe drum. Toate, inzapezite divin. Trecand pe langa o cofetarie, fetelor li se face dintr-o data pofta de prajituri. Il invita si pe baietel, desigur. Cu ocazia asta, in sfarsit, fac cunostinta. Dupa cateva ore, baietelul are un nume. Andrei. Insist sa isi sune parintii si formez eu numarul. Ma pun in situatia lor. Sigur, din perspectiva celor 10 ani, asta nu pare deloc o problema, doar eram la fel, ba chiar plecam cate o zi intreaga prin sat (nu-i asa, "ce se poate intampla?!"). Parinte fiind, arata un pic diferit momentul in care (in astfel de vremuri mai ales), nu stii unde o fi copilul tau?!

In micuta cofetarie de cartier, 3 copii uzi si imbujorati, cu parul ciufulit alandala de la caciulile smulse cum s-a nimerit, asteapta cuminti la o masa rotunda, sa savureze prajiturile pe care le-au ales din vitrina. Andrei si-a pus cu grija manusile pe calorifer iar fetitele i-au urmat exemplul. Sunt nerabdatori si fac conversatie. Aflam ca exista acasa niste surioare cu nume frumoase, pe care Andrei le iubeste foarte mult. Cartonasele pline cu dulciuri sunt pe gustul lor si se face liniste. Doamna care ne-a servit e cu ochii pe noi si se amuza. Intreb ceva, iar baietelul imi raspunde prin semne, ca nu poate vorbi cu gura plina. Ce drag imi e! Nu dureaza mult si zapada topita de pe ghetute formeaza o baltoaca de toata frumusetea, "asezonata" cu  firimituri si fulgi de cocos. Imi cer scuze vanzatoarei si incerc sa fac un pic de curatenie. Imi zambeste cu condescendenta. Suntem cam de aceeasi varsta, deci amandoua am retrait ceva.

Plecam iar la drum, sperand (eu) ca joaca se va curma. Se pare ca si cele mai impermeabile haine au niste limite. Toti trei sunt uzi! Desigur, Andrei este inca nedezlipit de noi, doar a primit aprobarea tatalui sa mai ramana afara, cu niste conditii. Ii urmez cu discretie si le mai fac cate o fotografie, din cand in cand. Nu fac nimic ciudat, nimic din ceea ce eu nu am facut la varsta lor. Si as mai face. Ba chiar ma intind dupa un turture imens si il studiez. Doar atat. Acum stiu ce ascunde frumusetea lui. 

Se mai intampla multe pret de doua ore. Ma opresc acasa sa le fac un ceai cald si aromat tuturor si initiativa mea este primita cu bucurie. Cu burticile incalzite si mai revigorati, incep sa faca o cazemata. Intre timp, anunt tatal (doar aveam numarul), ca pustiul lui este in siguranta. Asa, pur si simplu, eu mi-as dori sa stiu. Incepe sa se intunece si Andrei ma intreaba cat este ceasul. Constient ca a depasit mai multe termene, hotaraste sa plece spre casa. Stie drumul, doar e barbat si fratior mai mare si responsabil. Nu au facut schimb de numere de telefon, nu isi cunosc nici macar numele de familie. Stiu ca doar in vacanta se pot intalni, ca nu locuiesc in acelasi oras. Pare suficient. 

Inainte sa o ia la fuga, Andrei le invita la ziua lui, in curand. Asa, ca fapt divers. Face 10 ani si nu stie inca locul petrecerii dar ar avea o dorinta oarecare in ceea ce priveste locatia. Sigur, daca fetelor nu le place, ca e o "chestie de baieti", poate se mai schimba ceva intre timp. Pare stabilit. Aproape vad porumbeii calatori care fac schimb de mesaje pana atunci. :)

De la inaltimea celor cativa ani, lucrurile arata diferit. Sunt simple. Orice situatie are o rezolvare fireasca. Cum ar fi sa ne aplecam un pic sau sa stam pe vine si sa incercam sa ne privim propria viata din perspectiva unui copil? Cate am schimba? Cum am evalua ceea ce ni se intampla? Daca noi, adultii am face asta, poate ca am avea sansa sa ne purtam firesc unii cu altii, sa desenam frumos amintirea unor clipe, sa impartim un derdelus, o sanie, bucuriile unei zile si un platou cu prajituri. Fie, poate ne-am spala pe maini inainte. :)