E deja 7.25. Marti, 13 (lucruri de facut pana la ora 12). Anna este deja in patul nostru, adusa de tati, respectand ritualul de dimineata. Isi bea sucul de portocale, apoi devine din nou una cu perna. O iau in brate si ma bucur de caldura si de parfumul ei, fericita ca ma mai pot amagi cu inca 5 minute de somn. Cele mai pretioase! Speram ca voi putea sa reiau ultimul vis. Cred ca era despre vacanta si purtam haine de vara, nici nu mi-am dat seama cum l-am pierdut, incercand sa ma agat de fiecare secunda petrecuta langa puiul adormit.

Ma ridic fara chef si rostesc o parola care nu da gres, amintindu-i Annei ca ar fi bine sa nu intarzie (iar!) la scoala! Daca e stresata de ceva, asta e! Aduc umerasul cu sarafanul bleumarin, bluzita alba, ciorapeii bleumarin (pregatite de seara) si, in timp ce ii inchei fermoarul de la sarafan, prinzand o suvita de par, din greseala (ca de fiecare data), imi amintesc ca e marti, deci are sport. Pe varfuri, ca Thea inca doarme, cotrobai in dulapul Annei incercand sa gasesc in lumina difuza, pantaloni, tricou si hanorac asortate. Ii prind parul, sa-i fie mai simplu sa se spele. Ne imbratisam cat de tare putem si ne promitem ca diseara vom sta asa toate trei (ca Thea e in orice plan, chiar si cand nu e prezenta), pana adorm. Stim amandoua, ca imi va fi greu sa ma tin de cuvant. Ori adorm inaintea lor, pe marginea patului, stand stramb ori ele adorm greu, iar eu mai am atatea de facut, deci le las susotind.

Coboara la masa. Tati i-a facut o inimioara noua din sos de rosii, langa sandvisul marca proprie. E cel mai bun „preparator” de mic dejun (din timpul saptamanii, ba chiar si din weekend-urile in care eu reusesc sa mai fur cateva minute/ore de somn). Imediat ce copilul se aseaza la masa, tati fuge sa se imbrace. Eu ii asez pachetelul pentru scoala in ghiozdan. Cat inca mai mesteca, ma reped sa-i fac coditele. Nu fara proteste. Mai ales cand este adormita, pieptanatul este o corvoada. Cica tati e mai priceput! Cum sa-i explic ca el ii piaptana doar varfurile, „ca sa nu ii pricinuiasca durere”, in timp ce eu am nevoie sa ii descurc parul tot mai lung, sa ii aranjez cararea pe mijloc si sa am codite egale? Se aseaza apoi pe ultima treapta si, in timp ce se incalta, aproape ca mai atipeste un pic. La 7.55 ies din casa. Rasuflu usurata, va ajunge pana la fix! Alegerea scolii a fost una fericita, nu-mi imaginez cum ar fi fost sa avem de traversat un cartier/oras intreg pana la scoala, la ora asta?! Ma rog, inca de cand am ales casa, faptul ca scoala era langa (desi actiunea e plasata mult inainte de a avea copii), a fost unul dintre criteriile de care am tinut seama. Dupa localizarea intr-o zona cu risc seismic scazut (alt criteriu pentru care m-am felicitat, ori de cate ori s-a petrecut vreun cutremur noaptea). La cele traite ziua, nu pot sa ma gandesc, fara sa simt furnicaturi pe sira spinarii. Nimeni nu-i perfect!

Reusesc sa-mi beau apa calda cu lamaie si miere (pentru ca fac asta de ceva vreme si ma simt bine) si fac cafeaua, inainte sa scada apa de tot. Ies la cel de-al treilea copil, deja loveste cu coada in usa, semn ca nu mai are rabdare. Imediat ce ma vede cu castronul in mana, nu stie ce jucarie sa-mi mai aduca, doar-doar ne si jucam un pic. Mananca pe nerasuflate, fericit ca ploaia s-a oprit, deci avem cateva minute doar ale noastre. Ii arunc jucaria cat mai departe si, in goana dupa ea, aluneca si isi murdareste blanita pe o parte, dupa care se inghesuie la mangaiat. Abia astept sa se incalzeasca, se cam impune o baie zdravana!

Se intoarce tati de la scoala si reusim sa mancam ceva impreuna. E 8.15, deci avem un pic de timp. Stam de vorba cateva minute si apare d-ra T. Cu parul valvoi si ochisorii inca lipiti de somn, coboara in bucatarie sa ia pulsul. Nu vrea sa manance imediat, pentru ca vrea sa-si faca un plan de bataie (nou) pentru temele de la franceza. De fapt, trage de timp, sa mai citeasca cateva pagini din cartea pe care abia a lasat-o din mana seara trecuta. O las, cu riscul ca nu-si va termina vreo tema (preferand sa se ocupe de ea intr-una din infimele pauze). Stiu, nu-s un bun exemplu! Dar tanjesc dupa orele de lectura furate. Inca este uimita, cand ii spun ca nu ma intereseaza notele si ca, nu intodeauna reflecta realitatea, iar daca eu stiu ca ea isi da silinta si nu pierde vremea, mi-e suficient. Iar daca munca are ca rezultat o nota mare, este numai si numai meritul ei. Iar bursa de merit este inca o dovada ca poate.

Tati pleaca. Este 8.45 si se face liniste (semn ca d-ra T. este cufundata in lectura), deretic prin bucatarie si reusesc sa-mi termin manichiura (in timp ce raspund la niste mesaje/mailuri urgente). Si mana stanga e tot a mea, chiar daca n-am avut timp (si de ea) aseara.

Inainte sa urc, sa-i dau si masinii de spalat o sarcina pentru urmatoarele doua ore si sa ma pregatesc de plecarea catre showroom, realizez ca trebuie sa fac ceva bun si rapid.

Pregatesc niste briose cu bucati de ciocolata. Se anunta vizita unor copii pentru care sunt „doamna cu prajituri bune si sirop”. Ma suna cineva. Un numar necunoscut. O voce feminina se scuza de deranj, apoi mi se pare ca ezita sa mai spuna ceva. Crezand ca se aude mixerul meu cel vesel, ma simt datoare sa-i explic ca fac o prajitura si nu ma pot opri in mijlocul acestei operatiuni (cei care ma cunosc, sunt obisnuiti). Afland ce fac, ma intreaba daca fac prajitura pentru poze, ca vrea sa vada cum arata. Nu inteleg! Ce poze?! „Pai…poze pentru Facebook, nu de asta faceti prajituri?” Sunt usor nedumerita. Nu o cunosc, iar pagina mea personala este doar pentru oameni pe care-i stiu. Aici povestesc despre ispravile din bucatarie. Ma prind insa repede (nimic normal nu mai e normal), amintindu-mi ca am uitat sa adaug coaja de portocala. Ii explic ca eu fac prajituri pentru ca imi place, pentru ca am doi copii si imi pasa ce/cum si cat mananca si pentru ca fac asta aproape dintodeauna, inca de cand ma urcau mama si bunica pe un scaunel, ca sa pot ajunge la bolul de pe masa si sa pot folosi un tel pentru albusuri. Nu o convinge raspunsul meu. „Ei, lasati, toate doamnele fac prajituri, mai nou!” Nu vreau sa intru in nicio polemica, am nevoie de liniste si de mintea limpede. Deja imi trece prin cap ca am uitat sa adaug ceva. Termin convorbirea. Imi amintesc ca uitasem sa dau pe razatoarea mare ciocolata. Alt zgomot. Alt telefon. Nu pot sa nu raspund, orice as avea de facut! E draga mea d-na Lisman. Pe care nu o cunosc, dar despre care as putea scrie pagini intregi. Dansei am putut sa-i spun ca sunt cu o mana pe razatoare si cu alta pe ciocolata amaruie. A inteles si aproape am vazut zambetul, chiar daca e la cateva sute de kilometri departare.

O d-ra insista sa raspund la niste intrebari, pentru un blog, desi, i-am explicat frumos ca nu ma regasesc in sclipiciosu-i spatiu. Toata lumea are blog, dar la ce le este necesar unora?! „Cu ce realizari va laudati” sau „Ce sfat le puteti da cititorilor nostrii, care vor sa reuseasca pe cont propriu in domeniul fashionului romanesc?” O, Doamne!

Apoi m-au sunat Roxana (care mi-e draga tare!) si sora-mea (in timp ce am sortat rufele albastre si am programat masina). Doi dintre oamenii mei dragi si normali, care nu ridica dintr-o spranceana cand le spun ce fac, orice as face! Si care nu interpreteaza si nici nu se minuneaza. Si care stiu, ca n-as putea fi niciodata, altfel decat sunt! Ca folosesc zahar (fie si brun uneori) si faina normala, dar si sirop de agave si faina de ovaz, orez sau secara, ca imi place sa gatesc mancaruri normale, dar si sa experimentez ciudatenii, ca nu ma sperii de carne ori de oua (dar am intodeauna grija de unde le procur!), ca nu-mi plac extremele, ca am pivnita plina de siropuri de casa, dulceturi si muraturi, ca nu le dau antibiotice copiilor la primul stranut, ca le las sa se joace cu toate animalele pe care le intalnesc, chiar si daca au purici. Oamenii mei dragi si normali stiu la ce sa se astepte din partea mea si ma iau exact asa cum sunt. Autentica. Pentru ca noi pretuim aceleasi lucruri, avem aceleasi asteptari si pareri similare despre ceea ce se intampla, bine sau rau. Nu ne temem sa vorbim deschis si nu interpretam aiurea! Nu ne suparam, daca doar la miezul noptii avem timp sa vorbim si nici daca ne felicitam cu ocazia vreunei zile, cu una mai tarziu. Oamenii mei dragi si normali (cu cele mai variate, stranii si interesante preocupari) stiu cat de important este ca ne-am intalnit si tin la prietenia noastra, indiferent de frecventa intalnirilor noastre. Ei stiu, ca n-am de demonstrat nimic nimanui si ca nu-mi place sa joc vreun rol. Stiu ca ma simt la fel de bine, imbracata cu tricou, pantaloni cu turul pana la pamant si tenisi si cu parul prins intr-o coada (pe fuga, fara sa ma uit in oglinda) sau cu sandale si rochie de catifea ori matase, pe malul vreunei balti, asteptand o captura memorabila sau la teatru, facand roata (cat inca mai pot) sau dansand vals, framantand aluaturi sau citind o carte. Oamenii mei dragi se simt la fel de bine in bucataria noastra si in living sau in curte si nu stramba din nas. Cu oamenii mei dragi (care nu-s nici multi, nici putini, dar incap perfect in inima!) am in comun si educatia. Suntem aceiasi dintodeauna, nu ne-au schimbat nici casnicia, nici marca masinii si nici marimea casei. Ei stiu ca nu pun pret pe lucruri efemere si ca nu urmaresc sa fiu in trend. Au stiut din prima clipa, ca Sipet de sidef a aparut pentru ca venise CLIPA lui si nu pentru ca ma plictiseam ori nu stiam ce sa fac cu banii (pe care oricum nu-i aveam). Au stiut si ca o voi face cu determinare si fara compromisuri si ca nu ma voi rataci pe drum.

Habar n-am daca este ceva senzational in toate astea, raportandu-ma la vremurile bizare in care toata lumea se pricepe (declarativ si peste noapte!) la toate si biata mea unica facultate absolvita (de stat), experienta (reala) de mama si sotie, de om normal, par sa paleasca in fata atator doamne supraspecializate cu CV-uri interminabile, iscusite intr-ale artei culinare, parentingului, psihologiei, medicinei, nutritiei etc. Dar am speranta ca vremurile s-or linisti candva. Si cand oamenii vor iesi din lumea virtuala in cautarea firescului, vor cauta un umar care nu este al unui „coach”, ci al unui OM autentic.

P.S. 1 Plec spre casa acum, fericita ca mai am quesadilla de ieri (de casa, evident) si nu mai trebuie sa pregatesc nimic pentru cina fetelor, inafara de o salata cu telina, sfecla, morcov si mar (5 minute). Asta inseamna ca voi petrece mai mult timp cu dragii mei. Inclusiv cu Nuc, de la ale carui sedinte de dresaj lipsesc mereu, motivat. Poate citim sau reusesc sa vad inca o data Concertul lui Radu Mihaileanu, impreuna cu Thea (ca ea se poate culca mai tarziu). Ca de fiecare data, in timpul filmului, voi face gimnastica, ca sa profit de fiecare moment. Tot ca de fiecare data (cand incep sa fac gimnastica, pana sa adoarma copiii), Anna va veni din 15 in 15 abdomene sa ma pupe si se va maimutari pe langa mine. De data aceasta, va intreba (tot la fiecare vizita), de ce Thea nu se culca inca?! Apoi, pe nesimtite, va pica intr-un somn dulce, pana cand va ajunge si sora-sa in pat sa o ia in brate. Pret de-o secunda isi vor zambi.

P.S. 2 N-am mai apucat sa public articolul ieri, o fac acum. Si, da, exact asa s-a petrecut seara, cu exceptia faptului ca si-au dorit sa manance si floricele (de casa, la ceaun, facute tot in 5 minute).