De multa vreme nu le-am mai ales. De prea multa vreme nu mi-au mai atras atentia, printre atatea culori si miresme. Parca stiau ca va veni sfarsitul acesta de martie, in care le voi lua si le voi numara, una cate una, asa cum nu fac niciodata, cu sutele de flori din care fac buchete care bucura. Si care emotioneaza. Ieri era obligatoriu sa nu fie niciuna in plus sau in minus.

Intr-o duminica aparent obisnuita, in care ploaia a inceput sa cada, rece si dusmanoasa, exact cand te pregateai sa pleci, am simtit frigul si umezeala pana la prasele.
„Trecatorule, eu, care sunt aici, am fost ca tine. Tu, care esti acolo, vei fi ca mine.” Ciudat, nu m-au trecut fiori reci, citind cuvintele de pe piatra funerara veche! Am realizat ca asa e! Au fost copii, au facut pozne, le-a fost frica de o nuia, de o umbra, de un vis urat, au ras si au plans, au iubit, au plamadit, au avut emotii, au emotionat milioane de oameni, prin slove, prin filme, prin pictura, au salvat vieti, au dat viata, sunt pagini de istorie sau icoane. Au fost. Sau inca sunt.
Nu mi-a fost teama sa merg singura prin cimitir. Nu mi-e niciodata. Doar mi-a fost dor. De cei care nu mai sunt, si la care, nu reusesc parca sa ma gandesc suficient. N-avem timp pentru vii, daramite pentru cei care s-au dus.
Am asteptat sa vina ziua de astazi ca sa scriu despre cea de ieri. Am asteptat soarele si lumina, poate vor fi altfel gandurile mele. Nu-s. Pentru ca nicio ploaie, niciun vant, nicio alta vara sau toamna sau iarna, nu vor schimba gandurile despre un OM, atunci cand pleaca. Dar e ceva care te apropie mereu, cu un fir nevazut, de cel care-a ajuns dincolo de nori.
Ma doare tare, draga mea! Ma doare ca am asteptat duminica asta oribila, sa-ti aduc un brat de lalele albe! De ce n-oi fi facut-o mai devreme?! Oare ti-am spus cat de mult imi place cum scrii, altfel decat printr-un like (la indemana oricui)?! Of, pentru asta imi voi cere iertare mereu, draga mea!
Vei ramane la doi pasi de mine, cel putin o vreme, pana ne mai apropiem un pic sau…cine stie? Pana atunci insa, ori de cate ori voi trece pe langa tine, aproape de intersectie, iti voi face un semn cu mana, atenta insa la sensul de mers si la politistii aflati mereu acolo. Mi-as dori sa-i poti vedea, sunt subiect de articol. De cele mai multe ori habar n-au ce fac! Ei si toti cei care-si fac veacul in zona (un pic altfel decat tine), dincolo de gardul care te fereste totusi de larma, praful si forfota strazii.
Voi trece pe la tine, Simona Catrina-Roman! Stiu, multi spun asta. Cateva mii intr-o viata de om. Dupa, e mai greu. Ce rost mai are viata fara like, fara share si fara tag?
Stai linistita, n-o sa plang! Ba chiar voi veni si cu fetele si vom povesti. Ele se roaga din suflet pentru suflete, dar si rad la cimitir. Se bucura precum copiii, de florile de acolo, de albine, de vrabiute, uneori de fluturi. Daca auzi un „cantec pentru melc”, noi suntem. Se-ntristeaza cand deslusesc pe cruci, varstele mici ale unor oameni deveniti Ingeri, dar povestim si despre asta. Despre asta si despre toti cei din preajma ta, despre marii…Oameni care au fost si despre care incep sa invete la scoala ori sa afle de acasa. Da, si Iorga e pe-aproape. Asa cum Alice si-ai ei ne raman noua aproape, asa cum intelegem noi. Fizic, nu virtual. Si vom vorbi despre tine mereu! Si-oi da si de pomana pentru tine. Lalele albe si mucenici moldovenesti, ca tot n-ai apucat sa-i gusti si pe ai mei, cand ti-a fost pofta!
Zbor lin, Simona!