Ședeam pe scaunul de lemn din sufrageria răcoroasă, fericită că mă aflu iar în postura de musafir. Nu ajungeam cu tălpile pe podea, deci îmi bălăngăneam picioarele pline de vânătăi și zgârieturi, în timp ce așteptam „tratația”, încercând să-mi aranjez pernuța croșetată de sub fund, ca să nu-mi înghete (pentru că în camerele de la țara și în cele mai călduroase veri era răcoare). Ba aveam și timp să-mi rup coaja din genunchiul julit cu câteva zile in urmă, ca să îndulcesc așteptarea. Și ca sa „evaluez” buzunarul plin cu pietre al salopetei cu bretele, care abia mai făcea față greutații.

Mereu mă simțeam minunat în casa doamnei G. Eu însămi eram un musafir special: o fetiță de vreo 8 ani, îndrăgostită de poveștile celor mari și rămasă de curând fără primul bunic, căuta compania tuturor celor de-o vârstă cu el, cu care să poată depăna amintiri. Și printre multe alte povești, aflam destăinuiri pe care socoteam că doar eu am șansa de a le asculta. Eram la începutul colecției mele nepretuițe de amintiri.

Nici măcar nu anunțam pe nimeni, când plecam în vizită. Înșfăcam din grădina câteva flori din care făceam un buchețel (pentru că nu se merge în vizită cu mâna goală și, în plus, mereu aveam grădina plină de flori grozave!) și o zbugheam pe poartă. Sau săream gardul prin grădină, daca bunica se afla în curte și m-ar fi putut întoarce din drum.

Plictiseala putea atinge cote maxime la țară, în vacanțele dogoritoare de vară, mai ales când cei mai buni prieteni erau plecați care-ncotro. Așa că, dacă n-aveam fructe de cules, era prea cald să merg la pescuit, nu se naștea niciun animaluț la ferma din sat sau prin vecini (să mă bucur de eveniment și să-l botez, eventual) sau n-aveam cu cine să pun la cale vreo trăznaie, mă înființam în curtea mult mai vârstnicilor mei prieteni, în esență, prietenii și vecinii familiei mele. Privind înapoi, am sentimentul că le eram tare dragă, așa zăpăcita, agitată și veșnic curioasă, mereu dornică să le sar in ajutor și să pun micul umar la treabă. Apăream ca un spiriduș, de niciunde, mereu îmbujorată și cu codițele ciufulite.

Știam exact la ce să ma aștept, în fiecare dintre casele primitoare în care eram musafir. D-na G. ma răsfăța cu dulceața (înca îi simt aroma!) și cu sirop rece, uneori și cu fursecuri sau cozonac păstrat cu grijă și, după ce îmi așeza tava la îndemână, începea să-mi povestească, cel mai adesea cu ochii umezi, despre reușitele celor doi nepoți, viitori medici. Despre cât sunt de ambitioși și de ocupați. Îi sorbeam cuvintele cu nesaț și aproape că-mi era teamă să respir, să nu cumva să pierd vreunul. Știam pe de rost și fotografiile din album, dar nu refuzam niciodată o nouă trecere printre filele groase, protejate de câte una fină și transparentă. Îmi ștergeam discret degetele murdare de dulceață, de cele mai multe ori pe pantaloni sau pe tricou (pâna să ajung la șervețel), să nu las semne pe albumul-icoană.

D-na G. avea o față prelungă, cu o gură mică, ce mie mi se părea că are formă de inimă. Vocea dânsei înca îmi răsuna în minte, după zeci de ani. Vorbea încet și apăsat și avea un timbru aparte. Nu l-am regăsit niciodată, printre cele auzite ulterior. Pronunța cuvintele într-un mod unic, ca și cum ar fi rostogolit niste pietricele rotunde într-un bol din cristal sau asemenea unei turturele care cânta la adapostul unei streșini. Se așeza lângă mine, aranjându-și baticul care îi domolea părul  alb, prins la spate, cu o distincție aparte, apoi își așeza mâinile în poală. Avea degetele ușor noduroase dar delicate, ca ale unei foste dăscalițe care mângâie degete mici care învață să țină stilouri. Mă descosea mereu și, după ce mă întreba despre școală iar eu mă lăudam cu notele finalului de an (la care le adăugam și pe ale soră-mii, ca să-mi dau importanță!) mă punea să-i povestesc despre ceea ce se mai întamplă prin sat, pentru că dânsa nu prea mai ieșea din curte. Iar eu le știam pe toate, cu lux de amănunte și pâna în cele mai mici detalii, în ordinea cronologică a desfașurării lor. Făceam cumva să aduc vorba despre domnul G., doar-doar voi afla vreo poveste neștiută în care să-l regăsesc și pe bunicul meu, doar se cunoașteau bine. Dânsa își dădea seama. Zâmbea și seîntindea să mă mângâie. Eu plecam privirea, pentru ca nu voiam să plâng. Îmi spunea că este bine să-mi fie dor. Că nu trebuie să sufăr, ăsta e mersul vieții. Și că, la cât de mult m-a iubit și la cât de legați am fost unul de altul, nu va înceta niciodată să-mi fie alături și să-mi dea răspunsuri. Fie și de Sus. Îmi spunea că bunicii nu pleacă niciodată prea departe de nepoții lor, ci doar se retrag să se odihnească. Asta nu prea înțelegeam, deși nu o vedeam niciodată pe bunica odihnindu-se, deci era o temă de gândire.

Încă mă minunez de răbdarea cu care pierdea ore-n șir sau cât aveam răbdare, în compania unei moțate de 8 ani! Știa răspunsul de fiecare dată, dar mă întreba totuși, dacă am anunțat acasă, că plec în vizită. Și, deși intuia încotro mă voi îndrepta la ieșirea pe poartă, mă întreba, complice, dacă nu vreau să culeg un buchețel de flori și din curtea dânsei? Acceptam cu sfială, apoi așteptam cățarată pe gard, să se întoarca cu o foarfecă; florile nu se culegeau oricum. Mă urmarea cu privirea din fața porții iar eu mă îndepărtam țopăind. Într-o mână țineam florile din curtea d-nei G, pe cealaltă o fluturam în semn de rămas bun și strigam „săru’mâna!” preț de zeci de pași. Apoi, așa cum bănuia și dânsa, mă abăteam de la drumul spre casă, pe la locul devenit refugiu de când rămăsesem orfană de el. Mă mai opream din când în când, să mai arunc câte o piatră din buzunar. Nu ca să recunosc drumul înapoi, ci pentru a face loc altora noi. Mai era mult pâna la apus și aveam timp să trec și pe la pârau, dupa popasul meu de taină, pe băncuța de sub salcia plângătoare.