Dimineața în care aflam că a nins pentru prima dată, era singura din an, în care săream din pat fără rugăminți suplimentare. Și prima dintr-un lung șir, în care, mi se părea timp pierdut, cel petrecut la școală, când derdelușul era atât de aproape. Dealtfel, în recreația mare (da, ne permiteam una mai mare de 5 minute), dădeam o raită să măsurăm zapada, grosimea gheții și potențialele locuri în care am putea construi cazemate. Ne întorceam în clasă plini de zăpadă și, cum singura sursă de caldură era soba imensa de teracotă, ne strângeam în jurul ei, înghețați și îmbujorați, îngrămădind în nișa dintre ea și perete mănuși, fulare și căciuli ude, în speranța că se vor zvânta măcar, până la următoarea pauză. Și dacă nu se-ntâmpla, cui îi păsa?

Eram doar cu ochii pe geam, invidiindu-i pe copiii din schimbul celălalt că se joacă, în timp ce noi stăm la școală.

Zăpada era bucurie. Gerul desena povești pe geamurile noastre simple, fixate cu niște cuișoare mici si ruginite, de ramele bătrâne din lemn, roase de cari pe alocuri. Povești pe care le interpretam minunat. Suflam apoi în steluțele înghețate, topindu-le și dându-le alte sensuri, zămislind noi forme.

Salopetele groase, din fâs (care nu erau la îndemâna oricui) erau rezistente doar în prima jumătate de oră. Cui iî păsa? Intram în casă din când în când, să ne luăm provizii dulci sau alte mănuși și o zbugheam din nou în zăpadă, cu pantalonii tricotați de pe dedesubt uzi și plini de zăpadă și cu ghetuțele așișderea, auzind tot mai slab strigătele bunicilor sau pe cele ale părinților, care voiau să ne taie din avânt sau să ne oprească la căldură, măcar preț de-un lapte cald cu cacao. Fugeam, cădeam, râdeam, cu nasul curgând, cu moțul căciulii de cosmonaut în vânt și cu un singur scop. Joaca!

Derdelușul era plin de copii de toate vârstele. Cu săniuțe, saci sau fel de fel de improvizații, doar să alunece. Tare! Fără parinți sau bunici care să ne supravegheze îndeaproape. Cine se gândea la pericole, în iernile copilăriei noastre? Mașinile nu treceau pe acolo. De fapt, erau atât de puține. Alergam cu sania în brațe câțiva metri, apoi mă aruncam pe ea, fericită că am ajuns la viteza perfectă! Doamne, nu mi-aș putea vedea fetele făcând asta! Așa cum, nu sunt prea fericită, nici când consideră (și ele) că țurțurii sunt atât de gustoși! Și, da, încă îmi amintesc gustul lor. Și pe cel al bulgărilor modelați cu mănuși murdare.

Singura condiție care trebuia respectată în alegerea cizmelor sau a ghetelor (atât de greu de găsit) era…talpa! Era obligatoriu ca ea să fie foarte alunecoasă și netedă. Mergeam pe stradă într-o continuă alunecare. Toți. Priviți strâmb de cei care aveau bocanci, eram stapânii absoluți ai trotuarelor. Sigur că râdeam de bunici, când ne spuneau ca ne vom dori, atunci când nu vom mai râde în hohote la o căzătura strașnică pe gheață, cândva, tălpi zimțate. Țin minte figura fericită a mamei, atunci când ne-a adus primele ghetuțe din piele roșcata, „cu șosete sus”. Celebrele și râvnitele ghete ale copilărie noastre, primite în sfârșit, au fost mai întâi inspectate atent, pentru a li se evalua gradul de alunecare. Au picat testul! Dar asta nu le-a știrbit din importanță nicicum. Erau…”cele bune”. Alături de vedetele vremii, de „ursoane”, de căciulițele îmblănite ori de manșoane (pe care nouă ni le făcea bunica, din blănița moale).

În căsuța mică dintr-o curte mare, între nuci și tei bătrâni și încărcați de zăpadă, iernile miroseau divin. A dulceață de gutui (pe care bunica socotea că e bine să o facă, din fructele ce se odihniseră suficient la geamuri), a plăcinte și a gogoși umflate și pline cu dulceață, a lapte proaspăt fiert în oala de aluminiu cu "fund" dublu umplut cu apă, (înnegrită pe alocuri de la flacără), a minciunele sau a orice își doreau cele două surioare. Cămara era sanctuarul afumăturilor atârnate la uscat. În camera străbunicii, la adăpostul sobei, erau oala cu lapte prins și cea cu borș acrișor. În pivniță, merele și perele (care erau zemoase abia prin ianuarie) și niciodată stricate sau stafidite (deși netratate), butoaiele cu murături și borcanele cu felurite rețete magice „pentru iarnă”, ne dădeau impresia că am putea rezista sfarșitului lumii. Și unui alt început.

In serile de după săniuș, ni se citeau povești sau citeam, când deja eram mai mărișoare. Uneori, la lumina sfeșnicelor sau a lumânărilor. Alteori, sub plapumă, cu lanterna în mână (Cireșarii, 5 volume!), să nu afle nimeni că nu dormim. Sau ascultam Cenaclul Flacăra, lânga soba în care trosneau lemne, cântand la unison. Dacă își terminau treburile, mama și bunica citeau, dezlegau cuvinte încrucișate, tricotau sau croșetau lânga noi, iar tata și bunicul (cât a fost) îsi făceau de treabă prin curte. Străbunica moțăia pe fotoliu, zâmbitoare și împăcată cu tot ceea ce se întâmpla în jurul ei. Mereu cu mărgele la gât și aranjată perfect, nu mi-o amintesc altfel decât senină și fără griji. Le duceau părinții și bunicii pe fiecare în parte. Noi nu știam decât că ne e bine și cald. Și că vom avea șosete noi din lână aspră, tricotate cu câte 4 andrele mici si ascuțite, de mâinile atât de noduroase și muncite ale minunatei noastre bunici. Care le făcea pe toate și le știa pe toate! Și care nu se plângea niciodată că i-ar fi greu! Doar bodogănea, într-un fel care nu ne putea speria mai mult de 10 secunde. Mama trecuse la un alt nivel și se bucura când intra în posesia unui noi kg (ciudat, dar adevărat!) de mohair frumos colorat. Tot nouă ni se pregăteau lucruri frumoase. Dacă nu era seara de Cenaclu, era teatru radiofonic. Sau Fazan. Sau jocuri născocite de mama, să ne pună imaginația la lucru și să învățăm a ne juca cu rimele.

Aud și acum sunetele satului. Lătratul câinilor, mieunatul, isteric pe alocuri al pisicilor, zgomotul drujbelor și al lemnelor pentru foc, izbite cu putere de topoare nemiloase, purceii care urlau cu disperare în decembrie (când mă piteam sub plapuma grea umplută cu lână, să nu mai aud vocile durerii!). Din când în când, câte cineva striga pe la câte-o poartă…pe câte-o tanti, pe câte-un nene… . Cocoșii nu țineau cont de gerul care crăpa pietrele...când se crăpa de ziuă. Nici găinile, care în copilăria noastră își umpleau și iarna cuibarele cu ouă și anunțau cu mare fală fiecare nouă ispravă.

Râdeam mult. Cei mari ne povesteau despre copilăria lor și ascultam de-a dreptul fascinate, pe deplin convinse, că toate copilăriile de dinainte fuseseră mai strașnice ca cea pe care tocmai o trăiam. Așa cum ascultă acum, cu ochișorii la fel de mari a mirare și încantare, copiii noștri! Care aparent au totul. Tot ce n-am avut noi, generațiile din urmă. Au și ceea ce noi, nici n-am visat vreodată că am putea avea ori că ar putea exista!

Și, tot ca noi, cei de odinioară, copiii noștri sorb cu nesaț poveștile adevărate, spuse la ceas de seară și concluzionează ferm că…noi am avut totul și ale noastre au fost mai frumoase. Și iernile și copilăria.