La mulți ani, România!
Dacă aș fi România, nu aș accepta urări de la oricine.
M-ar atinge doar cele sincere, m-ar bucura doar cele reale, spuse cu zâmbet, le-aș simți până-n suflet numai pe cele care vin de la Oamenii care simt românește. Sau care-s Oameni, pur și simplu, orice limbă ar vorbi.
Dacă aș fi Romania, aș vrea să pot respinge cumva, mesajele celor care mă fură zi de zi, ale celor care nu-mi respectă pădurea și pământul, care-mi pângăresc istoria, care-mi tulbură apele și îmi poluează aerul, care-s nepăsători la dorințele și la durerile mele, care sunt orbi la fărădelegile nenumărate și surzi la strigătele de ajutor. Ale celor fățarnici, care fac paradă. Ale celor care n-au nimic sfânt, dar își aștern numele pe scaunele din strana noilor biserici și crucea la oglindă. 

Cum să-mi spună "La mulți ani!", cei care nu mă aud cum plâng?! Cei care nu ma văd, încovoiată de durere, împovarată de griji și încolțită din toate părțile?! Cei care nu mă văd mutilată, tremurând din toate încheieturile, tot mai vlăguită și mai sleită de puteri?! Cum să mă felicite, cei care au uitat gustul roadelor mele, rostul obiceiurilor mele, tâlcul povestirilor mele, parfumul câmpiilor mele, foșnetul lanurilor mele, muzica izvoarelor mele, strălucirea cerului meu, dulceața doinelor mele, rugăciunile mamelor mele?! Cei care au uitat magia Crăciunului și lumina sărbătorilor de Paste, cu bucate românești și cu străbunii înlăcrimați în tindă? Ce urari îmi pot face, cei care au uitat, cum este să alergi prin ploaie sau să te întinzi în iarbă, ca să-l simți pe Dumnezeu?! Sau...că Dumnezeu e în toate?! Ce îmi pot dori, la 100 de ani, unii pentru care suta are o alta conotație?!                                                 


Dacă aș fi România, m-aș uita pe sub sprânceană la cei care-mi spun "La mulți ani!", de ochii lumii. Ba își mai și pun tricolorul la profilul virtual, călcându-l în picioare în rest.
Însă i-șs strânge în brațe, tare,  pe cei care-mi spun "Te iubesc!", chiar daca au ales să mă părăsească un pic. Și aș vrea să-i aduc înapoi pe unii dintre ei! Pe cei care vor să schimbe ceva (și chiar schimbă, de departe)! Pentru că am nevoie de Oamenii mei, de aceia care știu ca în conturul asta frumos, ca un buchet de flori, chiar daca oameni-s tot mai putini, e tot mai sufocant să trăiesti.                                                                                                                                                    

Dacă aș fi Romania, mi-aș dori să-i am alături, de ziua mea, doar pe toți cei care, deși greu și cu sacrificii personale, au ales să mă iubească necondiționat și să mă ajute să renasc, deși nu le ofer prea multe în schimb. I-aș strânge în brațe numai pe cei care simt, plâng și zâmbesc ca mine, pentru că numai împreună cu ei mi-aș dori...să împlinesc tot mai mulți ani. Altminteri, ce rost are sa "îmbatranești", dacă ești singur sau însingurat?                                                                                                                                                                                                                                                                                       Dar nu-s România. Și pot sa traiesc asa cum ii doresc si ei! Și pot, și vreau, și mă străduiesc, să-i fie și ei mai bine, chiar daca mie mi-e greu. Și nu sunt singura! Și, încă, nici singură sau însingurată.