Copiii noștri pierd ore importante din viața lor, uitându-se la desene animate, în condițiile în care, multe dintre personaje sunt mai înfricoșătoare decât orice întamplare dramatică din viața reală. Mai cumplite decât orice imagine și-ar putea face micuții despre moarte, daca li s-ar explica cu răbdare, cu blândețe, ce reprezint ea.

Deschis și firesc.

Discuțiile despre moartea cuiva apropiat sunt ocolite cu grație, sunt subiecte tabu, ca și cum copilul ar trebui să înțeleagă, că de pe pământ dispari, pur și simplu, la un moment dat. Și gata. Undeva, rămân suspendate în aer poveștile unor vieți al căror final nu poate fi explicat. Pământ, sicriu, cruce, cimitir, sunt cuvinte care lipsesc din vocabularul generațiilor tinere. Nu-s cuvinte plăcute și nici n-ar trebui să le rostească un copil, dar atunci când cineva drag pleacă spre alte lumi (poate mai bune), cei mici acceptă mult mai ușor despărțirea, dacă li se spune adevărul.

Asistam la o discuție, zilele trecute, fără voia mea, despre trecerea la cele veșnice a unei bunici și despre faptul că nepotul nu aflase despre asta, pentru că ar fi fost cumplit. “L-am lăsat la desene cu bona și nici nu și-a dat seama că am lipsit , iar în casă nu purtăm haine negre, să nu se sperie!” Doamna părea satisfacută, iar interlocutoarea, mulțumită că a primit o soluție pentru eventuale astfel de situații.

Nu rețin să fi văzut vreodată un personaj din desene murind. De fiecare dată, indiferent cât sunt de “chinuiți”, aruncați din aer și în aer, striviți de stânci, mestecați și înghițiți de vii, călcați de tren și arși în cuptoare imense, își revin în mod miraculos. După câteva momente de suspans și crispare, micii telespectatori răsuflă ușurați. Ce frumoasă-i viața și cât de simplu sunt depășite situațiile limită!

Cred că am fost la prima înmormântare din viața mea, pe la 5, 6 ani. În Bucovina mea dragă. Atunci am ascultat în premieră, buciumul, copleșită de profunzimea acelor câteva clipe. Am mers într-un cortegiu funerar și am încercat să înțeleg cuvintele durerii, rostite în hohote de plâns. Nu mi-a fost frică, nu am visat urât dupa aceea, am pus întrebări și am primit răspunsuri la toate nedumeririle legate de moarte . Era atât de normal totul, în mintea mea de copil. Nu am avut nevoie de consiliere psihologică, așa cum nu s-a impus nici cațiva ani mai târziu, atunci cand am pierdut una dintre cele mai dragi persoane, într-un iunie cald.
A venit din gradină, și-a dat jos masca pe care o folosea în preajma stupilor și l-am rugat să stea puțin cu mine. I-am dat să mănânce un măr verde, cules cu mânuțele mele, apoi, câteva zeci de minute mai târziu, o auzeam de la geam pe bunica, implorându-l să-și revină, să-i vorbească, să dea un semn că ramane cu noi! Ultimele ore ale prezenței lui fizice pe pămant, fie și asa, inert, rece, învinețit pe la tâmple, întins pe masa mare din sufrageria doldora de carți, altădata loc de hârjoană, toată forfota, ploaia călduță de vară din seara morții lui, doliul de la ușă cu inițialele numelui lui, oglinda acoperită cu pânză albă, oamenii cunoscuți și necunoscuți plângând, sutele de oameni care l-au iubit și respectat, pe care îi îngrijise cu devotament, perindându-se prin curtea noastră, stâlpii din fiecare seară, înmormântarea, bănuții aruncați în jurul cortegiului, la fiecare răscruce, dupa care fugeam împreună cu copiii din sat, momentul în care am înțeles că nu mă mai pot cățăra pe genunchii lui, portofelul maroniu, din piele scorojită, plin mereu cu un amalgam de monede de și pile mici pentru fiolele pe care le folosea la injecții, în care stătea pitită bine câte o bucățică de Cavit (primită pe șest, fără știrea bunicii), toate amintirile acestea de la 8 ani, triste în esență, nu au fost o povară niciodată. Nu am avut nevoie de alte sfaturi decât ale celor dragi, nu am picat în depresie, nu m-am izolat, nu mi s-a dat un tratament pentru nefericirea care mă stăpânea uneori, mai ales când mă gândeam că…poate mărul meu fusese otrăvit. Uitasem să-l spăl, așa cum ne îndemna mereu tata (după tratamentele împotriva dăunătorilor) și nici măcar de poalele rochiței nu îl ștersesem!
Nu mi-a fost niciodată frică, nu mi s-a cultivat sentimentul acesta. Am înțeles că îl pot iubi pe dragul meu bunic și dincolo de moarte și că nimic din ceea ce reprezintă el, fie și sub formă de înger, nu îmi poate da fiori.
Cavoul familiei noastre este în curtea micii bisericuțe din deal iar băncuța veche și salcia bătrână de lângă ea, mi-au ținut deseori de urât când mă refugiam acolo. De când nu am mai făcut-o, nu atât de des, au dispărut amândouă. Nu plâgeam atunci de dorul bunicului (lacrimile au venit mai târziu), doar îi povesteam tot ce îmi trecea prin minte și țineam cu tot dinadinsul să îl informez despre ceea ce se întâmpla în lipsa lui. Deschideam cavoul și coboram pe scara metalică, schimbam apa de la flori, aprindeam candela, îmi devenise tare familiar locul acela. Și deloc plin de tenebre.
De câte ori ne prindea vreo ploaie de vară pe lângă parau, aproape de cimitir, ne adăposteam în cavou.  Eu și vreo prietenă. Zâmbeam la gândul că bunicul și străbunicul, primii plecați, văd și aud tot și știam că s-ar amuza teribil, de isprăvile noastre! Apoi, când ploaia se oprea, ieșeam în aerul proaspăt și culegeam flori de pe pământul reavăn al mormintelor vecine, cu băgare de seamă, sperând că nu ne vede nimeni. Fugeam spre casă prin băltoace călduțe și noroi, cu privirile dupa curcubee, să ducem buchete pentru îndulcirea pedepsei. Bunica doar vedea florile și știa de unde sunt. Mereu știa, pentru că nu întâlneai în orice curte garofițe, gura leului, nu-mă-uita sau hortensii roz, își amintea perfect, cui a dat bulbi ori semințe din florile ei dragi și, normal, din fiecare curte…se prăpădise câte cineva. Cum, necum, ea le știa mereu pe toate.
Îmi plăceau zilele de sărbătoare, în care mergeam (de cele mai multe ori) alături de bunica spre biserică, ajutând-o să care colaci, colivă, vin și fructe și alte merinde potrivite pomenirii morților. Străbăteam ulițele cu pământ bătătorit (sau noroaie în toată regula) și copiii se strângeau în jurul bunicii, să primească bomboane. Erau ritualuri pe care mi le amintesc cu nedisimulată nostalgie. Simt încă mirosul grămezilor de rumeguș jilav care tronau la majoritatea porților pe lângă care treceam, în drumul nostru spre biserica micuță în care se strângeau la zile de sărbătoare, cei câțiva ortodocși din sat.
Pentru noi, copiii fericiți de la țară, înmormântarile erau prilej de întâlnire, de joacă, de devorat dulciuri fără discernământ, uneori, chiar...de baut vin, dintr-un pahar lăsat nesupravegheat ori de tras cu urechea la bârfele vecinilor. Zile de-a rândul, după ziua slujbei de înhumare a cuiva, ne făcuserăm un obicei din a aprinde lumânări, lângă coroanele cu flori încă proaspete și de a urmări cum se amenajează mormântul, cum se pune o cruce din marmură ori piatră, poze în rame transparente, ovale, o cutiuță pătrată cu pereți de sticlă pentru candelă. Nimic nu ni se părea ieșit din comun!

Am înțeles devreme, că toate pe lumea asta au legătura cu viața și cu moartea. Și încerc să le povestesc și fetițelor noastre, care ascultă cu mare plăcere povești adevărate din copilăria mea, imaginându-și firele nevăzute care le leagă de trecut. Le amintesc des despre cei care nu mai sunt. Pentru că în sipetul nostru de sidef, printre dantele, mătăsuri, hainuțe mici și alte dichisuri pe care le poți ține în palme, sunt atâtea amintiri despre cei dragi din Cer, despre străbunii noștri și ai lor. Care doar cu gândul mai pot fi atinse și cu lacrima. Și noi suntem singurii care am mai rămas și care îi putem ajuta…să nu se piardă.