Miercuri. 11.11.
O alta zi nebună în care nu reușesc să termin tot ceea ce am de facut. Și, totusi, am fugit la prânz să-mi îmbratisez fetele, la ieșirea de la școală. Thea avea ochișorii plini de lacrimi și de mândrie. Nu înțelegea, cum de am venit doar pentru a le spune că le iubesc și pentru a le strânge în brațe. M-am întors la birou. Am fugit la 16.40 să iau flori, apoi să le iau de la cursurile de lb. engleză, întâi pe una, apoi pe cealaltă. Am ajuns acasă, am aranjat buchetele și codițele și am fugit către Sala Radio. Așteptam ziua aceasta, Dan Mihai Goia îmi este foarte drag și a fost o zi foarte importantâ pentru dânsul. Și pentru noi. Eram tare curioasă să văd dacă rezistă mai mult de 2 ore, la un concert (destul de greu pentru 6 și 9 ani). Au rezistat o oră… rezonabil. Apoi, au început să aibă „probleme”. Nevoie la toaletă, sete, somn (Anna a și ațipit un pic), foame, iar somn. Totuși, le-a placut enorm, mai ales că vocile „se tot amestecau și făceau pielea de găină”. Dar nu eram singuri și îmi era jenă de vecinii de scaune. Întrebau, se minunau, simțeau ritmul și își doreau să îmi arate asta cu degețelele, cu piciorușele. Mi-am cerut scuze vecinilor. Mi-au zâmbit blând, mai ales preotul din spate, distins și extrem de amuzat de felul în care trăiesc copiii mei concertul. Nu prea părea deranjată lumea din jur. Eu, un pic. M-am întâlnit cu fete dragi, cu fostele mele colege de facultate, cu Maria Cristina Craița Lăzărică, cu Silvia, Cristina și Simona, cu Anna, după foarte multă vreme. M-am bucurat să o vad și să schimb câteva cuvinte (de la distanță), cu minunata mea profesoară din facultate, Sorina Goia.

Am admirat-o pe Cecilia Bucerzan, dar n-am apucat sa o și salut. N-am avut timp de taclale, deși aș fi vrut. Începea partea a doua a concertului și alergam dupa fete. L-am salutat pe dl. Goia și am fugit. Cu remușcări și cu ochii în lacrimi, că nu am rămas la bis. Fetelor le era foame. Rău. În fond, rezistaseră la 3 ore de muzică corală (minunată), în premieră, după școală, teme, engleză, alergătură. Am ajuns acasă. 22.30. Aflu că a mai murit un OM. Numărul 51. Groaznic, nu credeam că un număr poate avea conotații atât de sumbre. Alex Pascu. Un fiu al unei mame și al unui tată care sunt prabușiți. Plâng în timp ce aranjez cina rapidă. N-am pâine și asta poate compromite pachețelul de mâine al fetelor. Frămant repede. Și plâng. Pun aluatul la crescut. Am uitat să adaug semințele. Plâng iar. Apoi spal fetele. Încerc să nu mai plâng. În timp ce Anna și-a luat cartea ei (cu poze), Thea se așează veselă la birou. Mai are ceva de făcut la științe. Nu e urgent, dar vrea, pentru ca „ar putea-o ajuta în meseria de medic”. Desenează. Tot veselă. Cu privirea în sus și cu mânuțele împreunate, repetă despre ciclul vieții plantelor, rostind apăsat și convingător fiecare nouă denumire. Cotiledon, hipocotil, rădăcinuță. Uitasem de ele. Mi-am amintit brusc de vârsta la care mi se părea esențial să știu totul despre plante. Mi-a apărut în fața ochilor caietul meu gros de botanică, cu copertă albastră, mirosul ei de plastic. D-na Timaru, profesoara mea de biologie, ținea mult să avem caiete impecabile și desene frumoase și să reținem cât mai multe detalii. O iubeam, severă și aprigă cum era, cu bundița ei bleumarin și mâinile muncite, cu degete puternice. Văzand că ma uit la ceas, intuind ce aș vrea sa-i spun, Thea mi-a explicat cât de mult îi place această materie și cât de important este să țină minte ceea ce citește. Punct. N-am protestat. Nu i-am spus că își va reaminti despre toate astea peste vreo treizeci de ani. 23.40. Termină și desenele. Cobor să pornesc cuptorul, mulțumindu-i în gând bunicii mele, care m-a învățat cum să fac rapid o pâine și, în general, cum să rezolv orice problemă...culinară rapid si eficient. Spăl vasele, cu gândul la ziua de azi, încercând să rememorez și să retrăiesc fiecare clipă, mă gândesc la vorbele nerostite, la zâmbetele nedăruite, la mâinile nestrânse, la graba permanentă care mă/ne subjuga. Începe să miroase a pâine. Fetele au adormit, îmbujorate a sănătate, cu pijămăluțele lor cele noi, cu pinguini bucălați, împăcate și un pic mai bogate. Au vazut soprane „adevărate”, Thea l-a aplaudat pe Părintele care a botezat-o, au aflat că poate și eu aș fi putut fi bunică (dacă Pesantez Wladimir, colegul meu, a reușit performanța!), au văzut extinctoare și s-au simțit in siguranță „în caz de ceva”.

Este trecut bine de miezul nopții, minunatele noastre dorm visând frumos, parcă și pinguinii bucălați au pleoape grele. Mânuțele lor miros a fagure de albine (de la crema primită în dar de la Leac de-un veac), în casă este caldură, de acasă și de cuptor și de miros de pâine. E târziu, foarte târziu, dar copiii noștri dorm. Fericiți. Sănătoși. Și dacă mâine nu se vor putea trezi, pentru că am fost la Concertul aniversar al Corului Academic Radio și pentru că am avut înca niște lucruri importante de rezolvat, printre care și tema de la Științe, la miezul nopții, nu vor merge la școală. Le vom lăsa să doarmă cât vor, până când ochișorii lor minunați, albaștri și verzi, se vor deschide senini și odihniți, pregătiți pentru o nouă zi. O nouă zi în care vor face trăznăi. Și în care mă voi strădui să nu mă supăr. Și în care nici doamnele lor învațătoare, mame, nu se vor supăra.

Avem doi copii grozavi! AVEM. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, că îi avem. Dar am și niște întrebări să-i pun, despre ceilalți parinți și despre durerea, de ce-urile și revolta lor. Iar plâng. De emoție și de durere. Felicitări, Dan Mihai Goia, muzician grozav, OM talentat și viu! Drum bun, îngeri cu aripi arse…