Din dragoste pentru fetițele noastre. Povestea.

Îmi amintesc cu mare nostalgie, momentele artistice puse în scenă în copilărie de mine și de sora mea și îndârjirea cu care „lucram” să ne facem costume perfecte. Mai întâi apelam la dulapul plin de „comori” al bunicii, unde se odihneau, meticulos aranjate, împănate cu saculeți de levanțică și săpunuri parfumate (pe alocuri și respingătoarea naftalină ori buchete de pelin uscat), diverse țesături (de foarte bună calitate și nu doar, căci nu era simplă achiziția țesăturilor în acele vremuri). Sigur, dacă eram prinse asupra faptului, situația nu era prea confortabilă.

Cum căpătaserăm însă abilitatea de a atinge o coarda sensibilă, ni se îngăduia, totuși să ne jucăm cu un anume material bordo (pe care îl regăseam la toate plăpumile din casă, pe care îl găseam alunecos, rece și, cel mai important, satisfăcător de…mult. Îl încrețeam în talie, ne încingeam cu un cordon, puneam pe dedesubt diverse alte haine și încercam să obținem rezultatul dorit: o fustă foarte amplă, din care să se ițească doar vârful "condurilor" (neaparat efect în forma de triunghi. Exact ca în desenele (alb-negru) din cărțile noastre cu povești, în care prințesele erau grațioase, cu talie de viespe, din care parcă tâșneau valuri de mătăsuri și volane „învârtitoare”(condiție obligatorie pentru straiele de prințesă), cu părul lung curgând pe spate în valuri, sau prins într-o coadă împletită. Nu prea ne ieșea rochița perfectă, dar nu ne-am dat bătute cațiva ani buni, exact aceia pe care nu îi vom uita niciodată. Și nici nu am încetat vreodată să visez că voi reusi să am, măcar pentru fetițele mele, o rochiță la vederea căreia ochișorii să le sclipească de emoție și de imensă fericire.

Pe la doi anisori, fetița mea cea mare a început să manifeste un interes aparte pentru „înveșmântarea” cu anumite rochițe de „pimpesă” , inclusiv prin casă. Se opintea de la înălțimea celor 75 de cm să deschidă un sertar masiv, plin cu eșarfe colorate, le îndesa în elasticul ciorăpeilor și defila țanțoșă prin casă, târând dupa ea trena vaporoasă și inegală și cântând cu însuflețire, „Hai suuuuus, înt-o viață de uuuuuus!”, (Winnie the Pooh), ca un imn al tuturor desenelor animate, inclusiv cu „pimpese”. Apoi, din cand în când, intra în posesia vreunei rochițe a unui brand celebru, care îi oferea statutul de personaj de poveste (chipurile, oficial, deși asemănarea cu personajul respectiv din desenul animat era vagă), vremelnic ce-i drept, ori din pricina faptului ca o dezamăgea aspectul sărăcăcios, ori pentru că nu rezista intactă decat unei singure purtări. Pentru evenimentele importante din viața noastră însa, am avut grija să le îmbrac mereu cu rochițe în care să se simta special,  potrivite cu ocazia: lungi și ample, extrem de învârtitoare sau scurte, clasice, din catifea moale și dantelă ori din batist fin, brodat cu grijă.


Și cum (și) roata se învârte, când amândouă fetițele noastre au trecut de vârsta primilor pași și, mai ales de când mezina a devenit un partener minunat pentru joaca de-a spectacolul, dulapurile mele au început să fie asaltate, iar rochițele lor, niciodată suficient de largi, de vaporoase, de „învartitoare” ori de colorate. 

Mi-a luat ceva timp, să-mi dau seama cât de greu este, să găsesc haine potrivite pentru ocaziile deosebite din viața noastră, toate ocaziile, și nu doar pentru fete. Iar momentul care m-a convins că trebuie sa încerc să schimb ceva, a fost o petrecere pentru copii cu vreo 3 Cenușărese mici, 5 Albă ca zăpada si 4 Tinkerbell, una mai zdrențuroasă ca alta, fără vreo legătură cu personajele originale. Dacă nu le striga animatoarea (la rândul ei, o foarte tristă, apatică și ștearsă Rapunzel), aproape că nu îți dădeai seama de ce au fost îmbracate astfel?! Sigur că fetițele își doresc să fie prințese, să se joace de-a prințesele, să se simtă ca niște prințese, dar nu e lucru ușor să reușești îndeplinirea acestui vis.


La început timid, apoi tot mai hotărât, am început să mă gândesc la o rochiță pentru joaca fetițelor mele prin casă ori prin curte, o rochiță magică, de prințesă adevărată. O rochiță cu care ele să poată pătrunde într-o lume fermecată, fără a semăna cu un personaj anume. Obligatoriu lungă și largă! Să nu se vadă pantofiorul decât atunci când pășesc. Să nu fie încărcată cu sclipici inutil (inițial nu avea deloc, până m-a apostrofat fetița cea mică, să nu aiba spate gol, să fie din țesături decente (nu naturale, din pricina prețului, dar folosite cu generozitate...ca metraj) și, pur și simplu... să fie năucitor de frumoasă.
Așa s-au născut primele rochițe pentru prințese Sipet de sidef, destinate jocului si numite ca atare : Rochița de joacă sau Dor de culoare. Într-un decembrie superb, primele noastre modele (de joacă) au devenit cele mai frumoase ținute pentru anumite serbări, petreceri, nunți si botezuri.  Ori daruri care taie răsuflarea. Astfel, Sclipire de Safir, Zâmbet de liliac, Prințesa de Smarald, Prințesa Stânjenel, Domnișoara Peruzea, și Prințesa de foc au intrat în casele prietenilor noștri, emoționând până peste poate fetițele care le-au descoperit în punguța cu poveste. Am plâns citind mesajele minunate de mulțumire ale noilor noștri prieteni, scrise după ce fetițele adormeau cu rochița lângă ele sau agațată pe ușa dulapului de lângă pat, neapărat în imediata apropiere. Când multe mame mi-au spus că rochițele de la Sipet de sidef sunt cele pe care și le-au dorit în fiece zi a propriei copilării, când știu câtă bucurie îti aduce împlinirea unei dorințe a omulețului iubit, când văd cât de multe mame sunt pe aceeași lungime de undă cu mine și refuză să se ralieze la standardele importate, cu fetițe împopoțonate, machiate, rujate și date cu ojă, încălțate cu pantofi cu toc și împinse pe la castinguri inutile, nu pot decât să sper, inclusiv la o lume mai bună pentru copiii nostri. Nu suntem mulți, dar putem deveni. Cercul se lărgește și nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru asta.