Apelul vostru a fost primul, puțin după rasaritul soarelui, ca în fiecare zi de 22 mai (și nu doar, că nu mai sunt doar eu!) dar o pregateam pe Anna pentru școală, deci n-am răspuns. Apoi, au început să mă felicite prietenii. Ca de obicei, am amânat să vă sun, așa cum fac mereu, parcă știind că înțelegeți, că iertați, că aveți răbdare, că veți răspunde grabnic, atunci când îmi voi face timp. Pentru că vă știu acolo. Pentru că vă cred veșnici. Și nu sunteți, încep să simt asta, vârsta mea are de doi ani…un alt prefix. Dar toate urările pe care le-am primit de ziua mea, toate gândurile, vi se datorează, în cea mai mare măsură. Sunt ceea ce sunt, pentru că voi m-ați ajutat să devin astfel.

Pentru ca m-ați lasat să visez, să cânt prin livezi, să alerg prin ploaie, să fug la pârâu cât era ziua de lungă, să mă urc în copaci înalti, mâncând cireșe și hrănind puișorii de graur (altminteri inamicii livezilor), să cânt la nunțile oricui și să încerc să înteleg moartea, cocoțată pe care mortuare, în sat, alergând după banuți la răscruce de ulițe. Pentru că ați înțeles dorința mea permanentă de a mă simți liberă și m-ați ajutat să caut strălucire în lucruri aparent întunecate și opace. Pentru ca m-ați încurajat, să-mi trasez limite tot mai îndepărtate și să privesc doar înainte, cu încredere și curaj. Pentru că m-ați mustrat fără teamă, ba chiar m-ați „altoit” părintește și mi-ați premiat izbânzile. Cu cărți și cu tabere. Pentru că mi-ați acceptat și iubit prietenii și colegii de școală. Pentru ca ați înțeles repede, că nu pot sa învaț chimie nicicum, deși visam să devin medic și nici agronomie nu mai pot face, din pricina vremurilor. Și ați acceptat să repet clasa a IX-a, ca să pot fi la Liceul de Muzică, nou înființat după '89, fiindu-mi alături, orice ar fi presupus asta. Și n-a fost deloc ușor!

Mi-a trecut de multă vreme amarul, că nu am avut mașină în copilărie. Și nici televizor color, bicicletă, video, orgă de lumini sau magnetofon, haine turcești, o nouă casă sau știu eu ce mai aveau alții, când vremurile s-au schimbat și valorile s-au dat peste cap cu totul, iar casa noastră plină cu carți, părea tot mai mică și mai înghesuită?! Știu, reproșurile noastre (deși, nu dese!) vă răneau până-n prăsele. Pentru că voi vedeați mai departe. Și știați cât sunt de sterile toate cele noi. Și continuați să ne cumparați carți și albume, apoi partituri, din veniturile tot mai mici și mai nedrepte, pentru niște intelectuali onești și modești. Și ne-ați desfătat cu mâncare bună și preparata-n sute de feluri (obținută cu riscuri imense). Și cu haine făcute de Mama Coca, după tipare scoase din reviste vechi și adaptate cum doar ea știa, din țesături achiziționate cu intervenții mari. Nimeni nu mai avea unele la fel, dar nu înțelegeam exact atunci, cât de norocoase eram. Ne-ați găsit pantofi minunați mereu, din piele, chiar dacă asta însemna să renunțați la multe. Și povești. Și ne-am făurit amintiri, pansament pentru vremurile ce vor urma. Și libertate fără limite. Și ne spuneați mereu, că vom putea răzbate în lume, indiferent de vreme și de vremuri, cu ceea ce avem în cap și in suflet. Cu ceea ce nimeni nu ne va putea lua vreodată!

Mi-ați permis să fac lucruri la care alții nici nu visează. Sau poate că nici nu și le doresc. Mi-ați permis să tai lemne cu toporișca (cea mai mică, e drept), să scot apă din fântâni adânci, să mănanc biscuiți cu muștar, în ultimele zile ale unor expediții fabuloase prin Apuseni, să merg atârnată pe cozi de căruță, până la brutărie și-napoi, să mă plimb dintr-un sat într-altul, în căutare de noi experiențe, să asist la nașteri de viței și purcei (prin grajdurile CAP-ului) și să-i botez, să culeg ouă, să „dau noroc” cu bunicul și cu pacienții lui, cu paharul de vin negru produs din strugurii boltei, ca să-mi meargă bine. Desi știați că nu va fi prea plăcut, nu m-ați oprit cu forța din a vedea ce se întamplă, când pui limba pe garduri de fier înghețate. Nu v-ați gândit niciodată, că voi ajunge să „gonesc” cu trăsura tatei de la fermă, sustrasă din fața Primăriei, câțiva kilometri sau că o voi și umple cu copiii care își doreau să se simtă…pe aripile vântului. M-ați tras strașnic de urechi atunci (cred că îmi pot lesne aminti), dar acum, știu sigur că este una dintre super poveștile copilăriei mele, relatată la întâlnirile cu cei dragi. Nu de alta, dar calul (Puiu’) a fost în regulă, iar copiii, mai puțin soră-mea, au făcut față onorabil experienței inedite.

Mi-ați dat înțelepciune, chiar dacă uneori pare ceva străin. Deși încă mă certați pentru asta, stiți sigur, în adâncul sufletului vostru, ca așa e! Știti că pot muta munții din loc. Pentru dragii mei, pentru lumea mea. Iar eu știu că mi-e bine așa, la 42, cu 5 kilograme în plus sau în minus, cu tocuri sau fără (mai bine fără!). Știu că pot să arăt ca scoasă din cutie în 10 minute (fără ajutoare) și n-am nevoie decât…să am nevoie. Știu că mi-e bine în pielea mea (ușor ridată, sensibilă și intolerantă la parfum și pigmenți), fără tatuaje și piercinguri, oricât de refractară ar părea opinia mea despre subiect. Dar asta nu înseamnă că nu-i iubesc pe prietenii care le preferă, dacă asta îi face să se simta în armonie cu ei înșiși.

M-ați învațat să fac focul, să schimb becuri și siguranțe, să manevrez bateria de tractor de la care primeam curent (cu păturile-n geam, de teamă, să nu vadă că răzbate lumina, în serile de iarnă, în care se întuneca devreme!), să ne putem face temele (s-ar putea să existe niște dileme aici, pentru cei mai tineri), să deschid și să închid butelia de gaz.

M-ați învătat să mă descurc în orice situație. Să fac ospețe împăratești din te miri ce ingrediente. Să salut pe oricine, oriunde. Să nu mint și să nu fur (desi știați sigur, cum mă strecuram pe sub gard la dl. Duță, când primele capșuni care se coceau erau acolo sau cum „negociam” cu ‘Nea Maxim, paznicul de la CAP, care mă adora, să mă lase să mă cocoț în cireșul cu primele cireșe pârguite din sat). M-ați educat să nu însel și să nu rănesc, cu vorba sau cu fapta. Să ajut pe oricine pare să aibă nevoie, fără să cer nimic în schimb. M-ați învătat să-mi pese. Poate prea mult. Poate prea des. Uneori, din păcate, de oameni care nu merită. Și să nu pizmuiesc pe nimeni, pentru că ar fi dezonorant, pentru cineva care își dorește sș trăiască frumos. Mi-ați explicat că oamenii care nu ne merită prietenia, singuri se vor îndeparta de noi, la un moment dat. Pentru că soarta le aranjează pe toate, și așează pe fiecare unde îi este locul, în întuneric sau în lumină.

Am primit mesaje care m-au făcut să plâng. Din suflet și cu sughițuri. Pentru că cei care mi le-au scris, (unii mi-au așternut mesaje pe pagini întregi), au făcut-o pentru că au simțit într-un anume fel. Pentru mine. Pentru ceea ce sunt. Datorită vouă, mama și tata, eu sunt astfel. Pentru că, dacă ar veni sfârșitul lumii, iar noi (cațiva oameni, toți cei pe care îi simt aproape și mi-s dragi tare!), am rămâne singuri pe pămant, m-aș ridica din praf, i-aș lua de mână și, dupa ce aș plânge strașnic, uitându-mă în urmă, aș începe să cânt, privind înainte. Apoi, aș găsi în cenușă ceva bun și curat. O sămânță. O pietricică. Un bob de grâu și-o petală de floare. Un fir de ață și-un pai. Și, zâmbind, aș porni împreună cu ei să desenăm o nouă lume. Pentru că nu pot altfel. Pentru că, dragii mei părinti, nu ați avut niciodată averi. M-ați ajutat însa, în primii 7 și mulți ani după, să am mereu asupra mea, tot ceea ce îmi este necesar, pentru a o lua de la capăt oricând. Și nu există moștenire mai însemnată! Iar cuvintele ori faptele care să mă ajute să vă multumesc îndeajuns, sunt prea puține.