De multă vreme nu le-am mai ales. De prea multă vreme, nu mi-au mai atras atenția, printre atâtea culori și miresme. Parcă știau că va veni sfârșitul acesta de martie, în care le voi lua și le voi număra, una câte una, așa cum nu fac niciodată, cu sutele de flori din care fac buchete care bucură. Și care emoționează. Ieri era obligatoriu să nu fie niciuna șn plus sau în minus. Pare că ar conta. Oare?

Într-o duminică aparent obisnuită, în care ploaia a început să cadă, rece și dușmănoasă, exact când te pregăteai să pleci, am simțit frigul și umezeala până la prăsele.
„Trecătorule, eu, care sunt aici, am fost ca tine. Tu, care ești acolo, vei fi ca mine.” Ciudat, nu m-au trecut fiori reci, citind cuvintele de pe piatra funerară veche! Am realizat ca așa e! Au fost copii, au facut pozne, le-a fost frică de o nuia, de o umbră, de un vis urât, au râs și au plâns, au iubit, au plămădit, au avut emoții, au emoționat milioane de oameni, prin slove, prin filme, prin pictură, au salvat vieți, au dat viață, sunt pagini de istorie sau icoane. Au fost. Sau înca sunt.
Nu mi-a fost teamă să merg singură prin cimitir. Nu mi-e niciodată. Doar mi-a fost dor. De cei care nu mai sunt, și la care, nu reușesc parcă să mă gândesc suficient. N-avem timp pentru vii, darămite pentru cei care s-au dus.
Am așteptat să vină ziua de astăzi ca să scriu despre cea de ieri. Am așteptat soarele si lumina, poate vor fi altfel gândurile mele. Nu-s. Pentru că nicio ploaie, niciun vânt, nicio altă vară sau toamnă sau iarnă, nu vor schimba gândurile despre un OM, atunci când pleacă. Dar e ceva care te apropie mereu, cu un fir nevazut, de cel care-a ajuns dincolo de nori.
Mă doare tare, draga mea! Mă doare că am așteptat duminica asta oribilă, să-ți aduc un braț de lalele albe! De ce n-oi fi facut-o mai devreme?! Oare ți-am spus cât de mult îmi place cum scrii, altfel decat printr-un like (la îndemana oricui)?! Of, pentru asta îmi voi cere iertare mereu, draga mea!
Vei ramane la doi pași de mine, cel puțin o vreme, pâna ne mai apropiem un pic sau…cine știe? Pâna atunci însă, ori de câte ori voi trece pe langa tine, aproape de intersecție, îti voi face un semn cu mâna, atentă însa la sensul de mers și la polițiștii aflați mereu acolo. Mi-aș dori să-i poți vedea, sunt subiect de articol. De cele mai multe ori habar n-au ce fac! Ei și toti cei care-și fac veacul în zonă (un pic altfel decât tine), dincolo de gardul care te ferește totuși de larma, de praful și de forfota străzii.
Voi trece pe la tine, Simona Catrina-Roman! Știu, mulți spun asta. Des, într-o viață de om. După, e mai greu. Ce rost mai are viața fără like, fără share și fără tag?
Stai liniștită, n-o să plâng! Ba chiar voi veni și cu fetele și vom povesti. Ele se roagă din suflet pentru suflete, dar și râd la cimitir. Se bucură precum copiii, de florile de acolo, de albine, de vrabiuțe, uneori de fluturi. Daca auzi un „cantec pentru melc”, noi suntem. Se-ntristează când deslușesc pe cruci, vârstele mici ale unor oameni deveniți Îngeri, dar povestim și despre asta. Despre asta și despre toți cei din preajma ta, despre marii…Oameni care au fost și despre care încep să învețe la școală ori să afle de acasă. Da, și Iorga e pe-aproape. Așa cum Alice și-ai ei ne rămân nouă aproape, așa cum înțelegem noi. Fizic, nu virtual. Și vom vorbi despre tine mereu! Și-oi da și de pomană pentru tine. Lalele albe și mucenici moldovenești, că tot n-ai apucat să-i guști și pe ai mei, când ți-a fost poftă!
Zbor lin, Simona!