Dragă Anna,

Astăzi este ziua ta. Nu a început încă să ningă, asta a fost doar în 2009, atunci când ai ales să vii pe lume. Am avut atunci cea mai albă iarnă. Și cele mai albe 30 de nopți. Doar 30, în care îți făcea o plăcere teribilă să stăm de vorbă, imediat ce tati, surioara ta și toți vecinii din cartier adormeau. 30 de nopți în care, tu, îngrămădită în păturica roz și pufoasă și eu, îmbrăcată cu ce apucam să pun pe mine, stăteam în fața ferestrei larg deschise, lăsând fulgii care cădeau frenetic, să ne înghețe obrajii. Mă gândeam că aerul rece și tare îți va face o poftă nebună de somn și că vei adormi înainte de ora 9 , ca să pot măcar, să o pregătesc pentru gradiniță pe Thea. Tu însă, micuță, caldă și îmbujorată, priveai fulgii de la felinare cu nesaț. Nu clipeai nici când ți se topeau pe gene. Deschideai gurița să-i guști si gângureai în surdină. Trebuia să știu că începuseși să visezi stele și cai cu aripi, sau doar aripi albe, că vedeai deja sclipiri în orice. Și că te îndragosteai de iarnă, începând cu acest anotimp rece o relație aparte, tu, cea mai caldă ființă din Univers.

Ai avut cu 50 de grame mai mult decat surioara ta. Dar păreai minusculă. Și foarte prezentă, înca din primele clipe în care ne-am atins, când ai ridicat privirea de la sânul meu, să vezi cine a intrat pe ușă. Era bunica ta paternă, care se minuna cât de brunetă ești, cât păr ai și cât de negri sunt ochișorii tăi! Da, stiu că pare a fi descrierea altcuiva, dar așa arătai tu, fetița noastră cu suvițe aurii și privire de peruzea.

Alergam pe scări să te vad, în primele tale ore de viață, până să te am alături de mine în salon, încercând să uit temerile din ziua în care am aflat ca te-ai hotărat să intri în viața noastră. Da, alergam, pentru că, știi deja părerea mea, despre felul în care trebuie să vină un copil pe lume, dacă mama își dorește asta și nu există probleme medicale. Pare că sunt puternică, probleme medicale nu au existat, așa că, și cu ocazia nașterii tale (ca și prima oară), am ales…firescul. Poate și de aceea ești într-o permanentă căutare de…minuni. Pentru mine, ai fost cea de-a doua. Dar nu mai puțin importantă.

Da, am avut milioane de gânduri în ziua celor două liniuțe roz. Pentru că o iubeam atât de mult pe surioara ta și ne ocupă atât de frumos viața, încat părea să nu mai fie nicio părticică liberă pentru altcineva. Câteva ore am fost bulversată, apoi, ca un tsunami de iubire, pe nesimțite, ai inundat întreaga noastră existența. Mi-am cerut iertare în fiecare clipa, din ziua aceea, pentru primul meu gând stingher și pentru faptul că n-am sărit în sus de bucurie…decât în a doua zi. Ai așezat pe trupul meu, cu delicatețe, doar 11 kilograme, nu m-ai împins către excese, m-ai ajutat să alerg, să conduc, să dansez, să urc pe munți și să fac orice mi-a trecut prin cap, de acolo, din burtica tot mai mare și mai…țuguiată. Lumea te credea baiețel, așa mi se șoptea sau striga în gura mare. Eu am știut că ești fetiță, că ești specială și că te voi iubi până la capătul pământului și înapoi (de mii de ori). Am știut, încă de când eram legate prin cordon ombilical, când te opreai să mai adaugi grame și centimetri și mergeam la Cezara să se asigure că ești bine. Și erai. Te odihneai doar din creștere uneori, preț de câteva zile. Aveam să aflu mai târziu, că faci multe lucruri în felul tău. Am știut multe despre tine și toate s-au adeverit. Dar, puiul meu, începe să fie tare complicat să te protejez de tot ceea ce este întunecat pe lume. Noroc de întelepciunea cu care, de pe la doi ani chiar, ne uimești.

Mă străduiesc să nu te influențez și să nu iți tai aripile. Te arunc în vâltori (fiind cu un pas in spatele tau) și îmi doresc să nu te rănești. Sau să nu o facă oamenii din preajma sau alți copii, despre care ai început să-ți dai seama, că pot învața lucruri rele de la oameni mari. Pentru că nu toți oamenii mari sunt buni și, da, nu toți părinții gândesc ca noi.

Te-am învațat să te ferești de lovituri și, dacă o vorbă sau o faptă doare, să lași lacrimile să curgă; pentru că lacrimile fac bine uneori, ochișorii tăi vor fi și mai albaștri.

Sigur că ai atâtea întrebari în fiece moment și toate au o importanța covârșitoare. De obicei, inclusiv răspunsurilor primite le dai forma și culoarea care te fac pe tine mai fericită. Gasești binele oriunde, verde, în orice tufă uscată, claritate, în ape tulburi, un strop de bunătate, în priviri încruntate și tăioase, readuci buburuze înghețate la viață, cântându-le și atingându-le cu o petală de crăciuniță, visezi cu ochii deschiși la o lume mai bună, îți dorești să nu mai existe suferința, să nu mai găsim vrabiuțe moarte pe asfalt, gândăcei striviți, căței și pisici rănite sau să afli că unii copii sunt bolnavi ori că…se transformă în Îngeri.

Ți-am vorbit despre multe, Anna mea. Despre viață și moarte, despre bune si rele, despre razboi și pace. Știi de mică despre străbunicii tăi care au luptat pe front, au salvat vieți sau au scris cărți și au povestit lumii întregi despre România. Cele mai frumoase povești au personaje reale, sânge din sângele nostru, despre care, până și eu am aflat la ceasul poveștii de seară. Vi le tot repet, ca să le afle și copiii voștri. Poate și nepoții, dacă nu se va așterne nemiloasa uitare.

Încerc să învălui lucrurile dure în culori molcome, să nu ți se pară viața foarte grea. Dar, draga mea, îmi doresc să fii pregătita pentru orice încercare, chiar daca îti doresc doar lumina și pace. Îmi doresc să nu trăiești precum o petală fragilă în vântul năpraznic, ci să ai rădăcini sănătoase și să știi a te apăra de furtuni. Să le ții piept și să rămâi dreaptă. Să nu te doboare fapte, gesturi, vorbe și răutatea celor care nu-s ca tine. Deși ar fi putut, dar n-au primit aceleași sfaturi și nu le-a așezat nimeni o mâna pe umăr. Eu sunt mai insistentă, Anna mea, le voi repeta într-una, până când voi pleca într-o altă lume. Este singura moștenire, de care știu sigur că vei avea mare nevoie.

Nu-mi doresc să fii bogată, Anna mea! Așa cum îți tot amintesc, Dumnezeu ți-a dat niste haruri însemnate, dincolo de gingaâie: canți minunat, fiecare zgomot pe care îl auzi, îl transformi în muzică, ai simțul culorii, dansezi cu o usurință incredibilă, înoți cu grație. Știu, draga mea, aud înca ceea ce mi-ai spus cândva, ca raspuns la îndemnul meu de a-ți modela aceste talente : “Dacă Dumnezeu mi-a dat aceste haruri, mi le-a dat pe vecie, nu-i așa? Mă pot folosi de ele oricând.” Asa este, puiul meu, din nou ai dreptate. Sunt fericită să-ți pot respecta dorințele.

Mi-aș dori, draga mea fetiță, să rămâi fidelă viselor tale și să le transformi în realitate, indiferent ce ar presupune asta. Dacă viața ta va fi așa cum mi-ai mărturisit ultima dată, aproape adormită, voi fi cea mai fericită mamă de pe pământ. Pentru că, nu știu dacă ți-ai dat seama, Anna mea, ochișorii tăi râdeau când îmi povesteai cum va fi : “Voi fi jumătate de medic (pentru că cealaltă jumatate va fi soțul meu), vom vindeca și oameni și animale și fiecare va fi ajutorul celuilat. Vom locui între București și Brașov și eu voi picta seara, la culcare, tot ceea ce-mi va trece prin cap. Nu vom avea bani, pentru că vor veni la noi doar oameni pe care nu-i ajută nimeni altcineva. Vom mânca numai…lucruri "care nu dor", adica legume, fructe si ouă, pe care le vom primi de la oamenii care nu au bani și vor cu orice preț să ne răsplătească. Și, mami, voi fi și licoriță, adică voi amesteca licori magice, care vor vindeca multe boli. Chiar și cancerul.” Tu nu m-ai văzut zâmbind, draga mamei, era întuneric. Am zâmbit cu mândrie.

Sunt foarte mandră, draga mea. Sunt mândră și când recunoști că nu ți-ai făcut o temă, pentru că te-ai jucat mai mult cu căluții și când înainte de FB-ul din caiet este un minus, sunt mândra de tine mereu, pentru că niciuna dintre greșelile pe care le faci, nu-mi dau de înțeles că ești pe un drum greșit. Ești doar un copil. Al nostru.

Nu vreau să fii premiantă, Anna mea! Nu mă interesează literele perfecte și nici să fii printre primii trei din clasă. Mă străduiesc doar să fac din tine OM. Un OM bun. O mamă bună. Pentru că, Anna mea dragă, este tot ceea ce poate lăsa o mamă mai valoros copiilor ei. Un OM adevărat o poate lua oricând de la capăt. Toate celelalte pot dispărea într-o clipă. Și nu mai rămâne nimic în urma lor.

Te iubesc, Anna mamei! Te iubesc, minunata mea fetița de-a doua, surioara mai mică a Theei, venită pe lume împreuna cu prima ninsoare. Te iubesc, salvatoare a tututor ființelor mici, colecționară de pietre, devoratoare de acadele, făcătoare de buchete magnifice din orice! Și promit să ma țin de cuvânt, oricât de greu ar părea și oricât de târzie ar fi ora la care adorm. Chiar dacă asta înseamnă să fac cu tort cu frișcă multă și…cu scris (stângaci), „ca la cofetărie”. În lumea ta, în care totul este atât de modern, măcar mama ta îsi poate permite luxul să fie…de modă veche.

La mulți ani, fetiță-zâmbet care visează cu ochișorii albaștri, deschiși larg, să zboare alături de cai cu aripi și unicorn în lumi perfecte!

La mulți ani, peste acești șapte, primii de acasă, din casa în care se cânta, se spun povești și miroase mereu a pâine, a prăjituri și a copilărie!

Cu drag,
Mama