Sunt mulți ani de-atunci. Habar n-am dacă e ceva special în mine și de ce pun atâta preț pe fiecare dintre oamenii care mi-au trecut prin viață. Sunt extrem de puțini, cei despre care n-am amintiri clare. Dar tot pot să-i desenez, chiar dacă n-au culoare, parfum sau emoție. Și tot aș putea da un titlu imaginii despre ei. Se întâmplă să retrăiesc frânturi din viață, ca și cum ar fi fost ieri. Așa, deodată. Când se întâmplă să mi se izbească cu putere de câte-un gând, imaginea cuiva din trecut, știu sigur că voi afla curând ceva despre persoana respectivă. Ceva, orice. Aștept. Aștept insistent. Și când nimic nu se întâmplă, înțeleg. Oamenii care au fost cândva și care, au jucat un rol, fie el minuscul, în viața noastră, mai ales când nu mai sunt, au nevoie să mai fie puțin. Sufletul lor plutește hai hui și își dorește să știe că undeva, cineva, mai poate povesti despre vremurile în care erau pe pământ. Astăzi am găsit niște șosete de lână, de demult. Așa a început aducerea aminte. În drumul meu spre cimitirul din deal, înainte să cotesc la stânga, poposeam adesea la Cicuța, care locuia în penultima casă pe partea dreaptă (pe vremea aceea). O casă mică, incredibil de curată. Cicuța era blondă, cumsecade și ceva mai mare decât mine. N-am mai vorbit cu ea de peste treizeci de ani. Știu că e bine, altfel aș afla de la mama. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, chipul mamei ei, mereu așezată într-o poziție anume, pe un pat mic. Mama Cicuței era paralizată. Nu mai știu din ce cauză, dar știu că era de-o blândețe incredibilă și avea un zâmbet imuabil. Nu era nimic bolnăvicios în camera ei și, cumva, nici nu-mi imaginam că ar fi putut fi altfel. Asta era ea. Avea mereu șosete tricotate cu 4 andrele mici, din resturi de lână aspră, în culori amestecate. Probabil că era răcoroasă camera în care îi era scris să-și petreacă fiecare zi, din care alt motiv, ai purta șosete de iarnă, vara? Și fiecare zi era la fel, pasămite. Cu excepția celor în care veneam în vizită, în trecere spre cimitir și mă cocoțam pe câte-un scaun înalt, bălăngănindu-mi picioarele cu genunchi juliți și turuind câte-n stele și-n lună. Mi-o amintesc zâmbind cu căldură și râzând în hohote. Probabil poveștile satului n-aveau cum să ajungă la ea altfel. Iar eu le știam pe toate, cu detalii la care nici cu gândul nu te puteai gândi, dacă erai mai mare de-un metru și fără o pasiune nebună pentru ele. Mereu am avut abilitatea asta, de a vedea dincolo de imaginea de ansamblu. Și gazdele mele mai mari din sat, "doamne" sau "tanti" abia așteptau să le fiu musafir. Pfuai, darămite eu! Dacă mă gândesc mai mult, cred că o vizitam pe mama Cicuței și când nu era nimeni altcineva acasă. Intram în curte și mă duceam în camera din spate. Doar o strigam, să știe că-s eu. Așa e, cine-ar crede că am trăit firescul unor astfel de întâmplări? O găseam mereu aproape în aceeași poziție. Și mereu părea fericită. Iar ultima imagine despre ea, este cu părul blond prins la spate și fără batic pe creștet. Înainte să plec, s-a întins cu greu, fără să accepte ajutorul meu și a scos de după patul ei mic un pachet mic cu coli de hârtie creponată (soțul ei lucra la un combinat de celuloză și hârtie) și mi l-a dat "să fac ceva frumos din culorile alea". M-a mângâiat cu mâinile ei fragile, cu degete strâmbe și atât de delicate și mi-a spus că mă așteaptă oricând. Am plecat sărind de pe un picior pe altul, cu darul neașteptat la subțioară. Băncuța de sub salcia de lângă mormântul familiei noastre, avea să se umple de copii imediat. Că doar nu era să mă bucur de una singură, când copiii întâlniți pe drum, se plictiseau pe podețele din fața caselor, prin rumegușul pus la uscat. Ăia, rămași acasă, care scăpaseră de treburile câmpului, invocând dureri ascunse. Copiii dintr-un sat fără munte sau mare, pe care niște hârtie creponată colorată, într-o zi toridă de vară, i-a scos din plictiseala zilelor care se scurg greu. Aș vrea să știe, de-acolo de unde e acum, probabil tot zâmbitoare, dar mișcându-si perfect mâinile și picioarele de înger, probabil încălțate tot cu șosete de lână, dar albe, tricotate cu 4 andrele, că e și-n gândul meu. Și nu doar acum, când am găsit în sipet niște șosete din alte vremuri.