Masa de Craciun sau oricare alta, din familia noastra, la ceas de sarbatoare, cu multi prieteni in jurul ei si plina de bunatati, nu putea arata oricum. Bunica ridica dintr-o spranceana si se uita intr-un fel anume, daca se zarea vreun pic din piciorul mesei sau prea mult. Asta insemna ca persoana imputernicita sa despacheteze si sa intinda fata de masa (in rarele momente in care nu le putea face ea pe toate!), nu a acordat suficienta atentie alegerii ei (sau nu a auzit comanda, „cea cu dantela pe mijoc”, „cea de la tanti Nelli”, „cea de la nunta de argint” etc). Pentru ca exista acolo, in dulapul in care mirosea intr-un fel anume, un inventar doar de ea stiut. Pentru majoritatea evenimentelor (intime), ce-i drept, doar fata de masa de douasprezece persoane se califica. Sau doua identice. Nici mai mare, nici mai mica! Mereu era alba, cu dantela, brodata de doamnele familiei, impecabil apretata, ireprosabil calcata. Delicat, pe vreo pata ingalbenita de vreme sau pentru care nu se inventase inalbitorul perfect (chiar daca doar bunica stia de ea!) , statea solnita, asezata cu precizie matematica, vreunul din platouri sau o vaza din cristal plina cu flori. Obligatoriu, pe masa aranjata frumos, erau asezate buchetele proaspete din gradina ori, daca era iarna, crengute de brad, levantica uscata sau ultimele crizanteme culese din gradina, care se incapatanau sa ramana verzi si parfumate pana la primii ghiocei. Nu exista masa intinsa fara flori, nici daca bunica o avea in vizita (fugitiva) pe postarita din sat, venita sa ii lase pensia (situatie in care gasea iute o solutie salvatoare, scotand o vaza mica cu imortele, tot din gradina din fata casei).

Fetele de masa impecabile erau accesorii de care nu ne puteam lipsi vreodata. Nu imi amintesc sa fi cumparat vreuna, pentru ca nu existau unele la fel de frumoase ca ale bunicii. Ma gandeam ca tesatura numita „damasc” trebuie sa fie ceva foarte important. Doar nu intamplator, purta numele unei capitale! Damascul era ascuns strasnic, ascuns printre celelalte cupoane, cu greu obtinute, puse la pastrare in dulap si ni se interzicea sa punem mainile pe el sau sa-l scoatem pentru a-l transforma intr-un temporar cort (lucru care, desigur, se intampla de fiecare data).

Imediat ce ne-am mutat in casa noua, inaintea primului nostru Craciun in doi (plus toti membri familiilor noastre), cautand diverse maruntisuri intr-un magazin, m-am trezit intreband de o fata de masa…din damasc. Mi-a fost prezentata una care nu-mi spunea nimic. E drept, era alba. Si atat. Nu era acea fata de masa pe care mi-as fi dorit-o! Era doar unul dintre multele dreptunghiuri albe, tivite si atent impaturita si aranjata pe un raft, printre alte produse asemenea, impersonale si, evident, importate. Sigur, impecabil ambalata in hartii fosnitoare si cutii sofisticate. Dar…

Dar s-a nascut Sipet de sidef si, dupa aproape doi ani, a venit vremea sa pot propune o idee de cadou, exact asa cum mi-as dori si eu sa primesc. O fata de masa superba, din damasc de bumbac. Pentru ca acesta este cel adevarat, orice ar incerca sa va convinga oricine. Cu dantela potrivita. Piesa de rezistenta a unei mese mari, acel accesoriu fara de care, daca pui pret pe detalii, nu poti aranja o masa deosebita.

Este cadoul pentru o petrecere de casa noua, pentru aniversarea unei casatorii, pentru o logodna, pentru niste prieteni foarte dragi.

Este cadoul la care foarte putini se gandesc, in aceste vremuri atat de…bizare, in care parem a ne indeparta de lucrurile frumoase, calde, autentice, de povesti si de tot ceea ce era la mare pret candva. Genul de cadou pe care il gandesti din timp, nu pe fuga, la care mai adaugi doar florile. Cadoul pentru care, intr-o familie care pretuieste dichisurile si sadeste in sufletele urmasilor dragostea pentru ele, veti fi pomeniti peste vreme, ori de cate ori se va aranja o masa festiva.