Imi amintesc cu mare nostalgie momentele artistice puse in scena in copilarie de mine si de sora mea si indarjirea cu care „lucram” sa ne facem costume perfecte. Mai intai apelam la dulapul plin de „comori” al bunicii, unde se odihneau, meticulos aranjate, impanate cu saculeti de levantica si sapunuri parfumate (pe alocuri si putina naftalina ori buchete de pelin uscat) diverse materiale (de foarte buna calitate si nu doar, caci nu era simpla achizitia tesaturilor in acele vremuri). Sigur, daca eram prinse asupra faptului, situatia nu era prea confortabila. Cum căpătaserăm însă abilitatea de a atinge coarda sensibila, ni se ingaduia totusi sa ne jucam cu un anume material bordo (pe care il regaseam la toate plapumile din casa :)), pe care il gaseam alunecos, rece si, cel mai important, satisfacator de…mult. Il increteam in talie, ne incingeam cu un cordon, puneam pe dedesubt diverse alte haine si incercam sa obtinem rezultatul dorit: o fusta foarte ampla, din care sa sa vada doar varful condurilor (neaparat efect in forma de triunghi :)). Exact ca in desenele (alb-negru) din cartile noastre cu povesti, in care printesele erau gratioase, cu talie de viespe, din care parca tasneau valuri de matasuri si volane „invartitoare”( condiție obligatorie pentru straiele de prințesa), cu parul lung curgand pe spate in valuri, sau prins intr-o coada impletita. Nu prea ne iesea rochita perfecta, dar nu ne-am dat batute cativa ani buni, exact aceia pe care nu ii vom uita niciodata. Si nici nu am incetat vreodata sa visez ca voi reusi sa am, macar pentru fetitele mele, o rochita la vederea careia ochisorii sa le sclipeasca de emotie si de imensa fericire.
Pe la doi anisori, fetita mea cea mare a inceput sa manifeste un interes aparte pentru „înveșmântarea ” cu anumite rochite de „pimpesa” , inclusiv prin casa. Se opintea de la inaltimea celor 75 de cm sa deschida un sertar masiv, plin cu esarfe colorate, le indesa in elasticul ciorapeilor si defila tantosa prin casa, tarand dupa ea trena vaporoasa si inegala si cantand cu însuflețire, „Hai suuuuus, int-o viata de uuuuuus!”, (Winnie the Pooh), ca un imn al tuturor desenelor animate, inlcusiv cu „pimpese”. Apoi, din cand in cand, intra in posesia cate unei rochite a unui brand celebru, care ii oferea statutul de personaj de poveste (chipurile, oficial, desi asemanarea cu printesa respectiva din desenul animat era vaga), vremelnic ce-i drept, ori din pricina faptului ca o dezamagea aspectul sărăcăcios, ori din a celui ca nu rezista intacta decat unei singure purtari. Pentru evenimentele importante din viata noastra insa, am avut grija sa le imbrac mereu cu rochite in care sa se simta special, mereu ample si care se invarteau tare de tot sau scurte, ori, in functie de eveniment, clasice, din catifea moale si dantela ori din batist fin, brodat cu grija.
Si cum (si) roata se învârte, cand amandoua fetitele noastre au trecut de varsta primilor pasi si, mai ales de cand si cea mica a devenit un partener minunat pentru joaca de-a spectacolul, dulapurile mele au inceput sa fie asaltate, iar rochitele lor, niciodata suficient de largi, de vaporoase, de „invartitoare” ori de colorate. Nu mai vorbesc de pantofi
